Ateul și credința (o pildă reușită…)
Un ateu a căzut de pe o stâncă. În timp ce cădea, el s-a prins de o mică rădăcinuţă. A rămas astfel, atârnat între cer şi prăpastia de sub el, ştiind că nu va mai rezista multă vreme.
Atunci, i-a venit o idee.
– Dumnezeule! a strigat el cât îl ţine a gura. Tăcere! Nu i-a răspuns nimeni.
– Dumnezeule, a strigat el din nou. Dacă exişti, salvează-mă, şi îţi promit că voi crede în tine şi că îi voi învăţa şi pe alţii să creadă.
Din nou, tăcere! Subit, s-a auzit o Voce ca de tunet, care l-a făcut aproape să dea drumul la rădăcina de care se ţinea:
– Aşa spun toţi atunci când se află la greu!
– Nu, Doamne, nu! a strigat el, cu ceva mai multă speranţă. Eu nu sunt la fel ca alţii. Nu vezi, am început deja să cred, acum, când ţi-am auzit şi vocea. Nu mai trebuie decât să mă salvezi şi voi proclama pretutindeni numele Tău, până la capătul pământului.
– Foarte bine, a răspuns Vocea. Te voi salva. Dă drumul la rădăcina aceea.
– Să dau drumul la rădăcină? a strigat omul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Mă crezi nebun?
Se spune că atunci când Moise a izbit cu bastonul în Marea Roşie, miracolul mult aşteptat nu s-a produs. Abia când primii oameni s-au aruncat în apele mării, acestea s-au dat la o parte, creând o cale prin care evreii au putut trece.