Parabola seminței care trebuie să moară pentru a rodi
Hristos ne-a lăsat numeroase imagini ale Împărăţiei Cerurilor, dintre care una îmi pare în mod special foarte potrivită aici: este parabola seminţei care trebuie să moară pentru a rodi. Fiecare dintre noi, gândind la sine, se poate percepe ca fiind una din aceste seminţe: uscată, cu contururi precise, având propria sa individualitate bine definită, diferită de o alta; noi putem vedea şi ţine în mână o asemenea sămânţă mică.
Dacă sămânţa ar putea simţi şi gândi, s-ar speria la ideea că va fi aruncată în pământ şi că, în acest pământ, ceva teribil se va produce: sistemul ei de apărare se va sfărâma, ea se va descompune într-un sol dătător de viaţă, dar străin şi înfricoşător… Acelaşi lucru se întâmplă cu noi: ne e teamă să nu ne pierdem şi, din această cauză, rămânem închişi în limitele noastre, sterpi, cu teama de a nu ne pierde; şi nu vom da nici un rod.
Dar acest rod, fără îndoială, este de mai mare importanţă pentru noi decât rodul seminţei aruncate în pământ. Semănătorul se ocupă de semănat, apoi culege roadele la vremea recoltei. Atunci când ne cufundăm în pământ, când ne deteriorăm în solul înfricoşător şi ameninţător al vieţii umane unde primează viaţa lui Dumnezeu, când murim pentru noi înşine, când ni se pare că începem să ne pierdem fără a ne mai putea regăsi, atunci rodul pe care îl producem este naşterea unei vieţi îmbelşugate, neegalate în frumuseţe, nesfârşit de roditoare. Ne gândim la spicul pe care Stăpânul recoltei îl va tăia; însă de creştem la măsura unui spic copt, gata de a irumpe, Stăpânul nu ne va cosi; noi am ajuns la deplina măsură a frumuseţii noastre, la plenitudinea vieţii. Fie ca măcar să păstrăm acest fapt în memorie, fie ca măcar să ne amintim că moartea nu ne va deschide doar viaţa viitoare, ci ni se va oferi ca plenitudine a vieţii care deja a încolţit în noi astăzi!
Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan
