Privilegii pe care Hristos le dăruie iubiților Săi

Ar putea spune cineva că acest Mire al nostru, Mirele monahiei, Mirele sufletului, cu care s-a logodit Biserica, are un singur defect faţă de celălalt pretendent şi mai apoi partener: că este nevăzut şi netrupesc.

Intr-adevăr, orice logodnic, cu care se însoţeşte şi pe care îl iubeşte o copilă, e văzut şi e trupesc. Nimeni nu iubeşte un suflet; iubeşte un suflet întrupat. Nimeni nu iubeşte numai prin corespondenţă, dacă de la această corespondenţă pe care o face nu ajunge la caracterul său, la persoana lui, la trupul lui, la sufletul lui, la trăsăturile lui, la moştenirea lui, la toate ale sale.

Va iubi nu pe cel care scrie, ci va iubi persoana concretă care are această mână, acest tată, această bunică; Şi va transmite salutări mamei lui, tatălui său, mătuşii sale, surorii lui. Iubeşte o făptură naturală, care face parte din societate, din viaţa noastră, cu care putem să ne înţelegem pe deplin.

Hristos, aşadar, va spune fiecare, e singurul lipsit de asa ceva. De aceea, de cele mai multe ori, întrebarea, temerea, lupta şi mai apoi justificarea sufletelor care vor să intre în monahism este aceasta: „Dar nu-L simt, nu-L ştiu, nu-L aud!”

Dacă e o monahie încercată, această stare vine şi pleacă. Acestei copile am putea numai să-i punem o întrebare fundamentală: „Atunci de ce ai venit la mănăstire?” Dacă e deja monahie, atunci se pune o a doua întrebare, mai tragică: „Atunci de ce te-ai făcut monahie, dacă cel pe care l-ai iubit e o plăsmuire a fanteziei tale, e cineva despre care ai auzit vorbindu-se dar despre care nu-l cunoşti de fapt; e cineva lipsit de trup. Un asemenea Dumnezeu, pe care L-ai iubit şi de Care ţi-ai legat viaţa ta are valoarea pe care o pot avea fanteziile tale.”

Dar aşa stau lucrurile în realitate? Nu cumva acest gând, această confruntare, această vedere a lui Hristos netrupesc şi nevăzut, e emanaţia unei maladii a ochilor duhovniceşti sau a unei maladii sufleteşti? Nu cumva e un om care trăieşte cu adevărat în iad? Fiindcă nu există iad mai rău decât să fi o monahie şi să-L vezi pe Hristos ca pe Unul nevăzut şi netrupesc. E eşecul deplin şi desăvârşit al acestei existenţe.

Aşadar, este El nevăzut? Sau criteriul relaţiei între două persoane nu este oare obiectiv, ci este cel al unui suflet prizonier, nefericit, ce se chinuie pe sine însuşi, care trăieşte fără Dumnezeu şi însingurat în coşmarul lui? Aşadar, este Hristos nevăzut, este El netrupesc?

Să examinăm această temă mai întâi din punct de vedere teoretic. A spune că Hristos este nevăzut e o ignoranţă cumplită şi o foarte mare necredinţă în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în Părinţii Bisericii, care ne-au descoperit tainele a ceea ce au crezut, au văzut şi au trăit. Cine a spus vreodată că Dumnezeu, şi mai cu seamă Hristos, este nevăzut?

Toţi mărturisesc că este nevăzut ca fire, fiindcă firea Lui nu poate să fie împărtăşită de neputinţa omeneasca, dar că este văzut ca lucrare, ca energie, e văzut încă şi mai mult ca Dumnezeu-om, e văzut ca lumină, e văzut sub mii de aspecte. Ca şi cum ai avea o cameră mare, plină de oglinzi şi nu-l vezi pe om numai o dată, ci il vezi de mii de ori.

Tot aşa, de mii de ori şi în mii de feluri vede cineva şi pe Hristos. Dă mărturie de aceasta atât Sfânta Scriptură cât şi Tradiţia Bisericii. Nu e momentul să vorbim acum despre vederea lui Hristos sau a lui Dumnezeu. Am spus aceasta ca să înţelegem cu toţii şi să ştim aceasta.
Sfinţii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre această cunoaştere şi vedere a lui Dumnezeu şi despre pătimirea lor pentru Hristos, două mari privilegii pe care Hristos le dăruie iubiţilor Săi.

Când cineva se logodeşte cu o copilă, îi cere numai două lucruri: să fie a lui, să fie mereu împreună cu el şi să fie mereu cucerirea lui. Acest lucru îl cere şi Hristos de la cea care vrea să se facă monahie.

O femeie cere de la bărbatul ei să fie mereu împreună cu ea, să nu-şi rânduiască singur viaţa lui, să nu aibă drepturi nici asupra trupului, nici asupra sufletului său, nici asupra viitorului său, ci să-i aparţină, să fie văzut zi de zi de ea şi, în acelaşi timp, să fie bărbatul ei, să fie cuceritorul ei. Va cere divorţ, dacă va vedea că va trebui ea să cucerească pe el.

Ceva asemănător caută şi sufletul, când vrea să intre într-o legătură cu Hristos: vrea să fie cel văzut în fiecare zi de El, vrea ca Acesta să fie Domnul, să fie Mirele adevărat, care să facă astfel încât relaţia Lui cu ea să atârne de dorirea ei; să aibă drepturi asupra trupului şi sufletului lui Hristos, asupra vieţii lui Hristos — adică asupra celor pe care le-a făgăduit Domnul că le va da sufletului —; ca Domnul să fie credincios şi fidel în făgăduinţele şi promisiunile pe care le face fiecărui suflet. Fiindcă Domnul a grăit în istorie, a grăit sinagogii, a grăit Bisericii, a grăit apostolilor, a grăit sfinţilor, a grăit mulţimilor, grăieşte în Duhul Sfânt în sinoade, grăieşte însă si fiecărei persoane.
Sufletul cere, aşadar, ca Hristos să-i fie credincios Şi să poată fi cuprins necontenit de el. Şi, în al doilea rând, să fie cuceritorul său. Aceasta înseamnă că va trebui sa fie o făptură supusă, predată, să fie „lovită”, pătimind pentru el; să pătimească necontenit, să fie cea care şi-a pierdut stăpânirea asupra ei şi tot ce are îi dă lui Dumnezeu cu o dispoziţie şi experienţă martirică, astfel încât sa fie necontenit cucerită de voinţa, puterea şi măreţia lui Hristos.

Prin urmare, sufletul nu-L vrea pe Hristos nevăzut; nu poate să simtă vreo bună-voire faţă de un Dumnezeu nevăzut. De aceea Biserica noastră ne dă mărturie că nu este nevăzut, ci mai degrabă, dacă are ceva, acest lucru este însuşirea de a fi văzut. Şi tocmai de aceea se numeşte şi Dumnezeu.

Al doilea element caracteristic în aceste relaţii e că omul nu vrea vreodată să iubească pe cineva netrupesc. Tocmai de aceea întreaga experienţă a Bisericii noastre vorbeşte despre un Cuvânt întrupat. Cuvântul nu e cineva care ar fi trecut printr-un om întrupat, cum spuneau ereticii, ci e Cel zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, cu alte cuvinte e Cel ce s-a zămislit feciorelnic în Născătoarea de Dumnezeu şi a luat asupra Sa firea omenească în chip neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi neamestecat. Prin urmare, Hristos e Cel ce poartă trup într-un mod unic.

L-am iubit pe Hristos pentru că L-am simţit ca trup. Ne-a izbăvit fiindcă „S-a făcut trup” (In 1,14). N-a intrat in trup, ca să spunem că nu s-a unit cu el, ci a luat trup; Şi 1-a luat în chip definitiv şi ireversibil. Nu e vorba ca Hristos să-şi dezbrace vreodată trupul Său; fiindcă acest lucru e nefiresc, cum nefiresc e şi ca sufletul omenesc să se despartă de trupul omenesc. Tocmai de aceea moartea e lucrul cel mai absurd; e doar prologul învierii. Şi invierea nu e nimic altceva decât reasumarea trupului de către suflet; cu alte cuvinte, recrearea, replăsmuirea de mii de ori. Adunările noastre nu sunt adunări nici dogmatice, nici morale, nici de consiliere; sunt o comuniune pe care o avem cu toţii împreună. Ochii noştri se unesc în acelaşi semn. Acum mă priviţi toate, şi acest lucru înseamnă că toţi avem o comuniune, noi toţi suntem uniţi, suntem uniţi tocmai în acelaşi punct.

Adunările noastre sunt de fiecare dată priviri fugare rapide asupra unor momente ale vieţii lui Hristos şi, prin urmare, sunt, în acelaşi timp, priviri asupra nedesăvârşirii sau desăvârşirii, a progresului sau regresului nostru. Adunările noastre acestea nu sunt nici îndemnuri, nici observaţii, deşi ar putea să aibă şi un aspect şi altul. Sunt o comuniune cu Dumnezeu însuşi Care uneori ne vorbeşte despre ceva, alteori despre altceva. Nu ne face o lucrare ştiinţifică, nu ne face o ştiinţă sistematică. N-ar fi atunci Mirele Hristos. Un mire vorbeşte uneori despre iubirea lui, uneori despre averea lui, uneori despre mama lui, uneori se bucură, uneori îmbrăţişează, alteori este sever; de fiecare dată are şi aşa ceva. Tot astfel şi adunarea noastră e o privire aruncată asupra unei realităţi concrete a lui Hristos.

Avem, aşadar, acum pe Mirele Hristos, avem şi sufletul. Acest suflet se presupune că înţelege că este cu adevărat logodit, că are o astfel de dispoziţie şi posibilitate de a vedea.

Intrucât Hristos e văzut, e văzut de noi, e văzut de ochii duhului nostru, e văzut de ochii trupului nostru-întrucât Hristos e întrupat, întrucât Hristos e trup, înseamnă că avem posibilitatea de a ne împărtăşi şi noi de trupul lui Dumnezeu. Şi într-adevăr, ne împărtăşim m multe şi felurite moduri.

Dar să vedem acum acest suflet care iubeşte o persoană concretă, Persoana Dumnezeului-om Hristos.

Avem pe Hristos Mirele, avem şi mireasa, monahia-întrucât aceasta e logodită cu Hristos, înseamnă că au firii omeneşti şi a persoanei concrete. Şi cum ar fi cu putinţă vreodată ca Hristos să Se despartă de propriul Său trup? El este trup.

Prin urmare, El nu este nici nevăzut, nici netrupesc. Am iubit un Dumnezeu Care S-a arătat în trup. Cu alte cuvinte, am văzut ce înseamnă acest lucru. „Dumnezeu S-a arătat în trup” (1 Tim 3,16). Şi a fost propovăduit la toate neamurile ca Dumnezeu întrupat. S-a arătat în trup. N-a luat un chip trupesc, ci S-a arătat în trup, adică însuşi trupul cel luat de Hristos a fost revelarea, descoperirea lui Dumnezeu. Prin urmare, L-am cunoscut pe Dumnezeu în trup; trupul lui Hristos s-a făcut prilej ca să ni se reveleze, să ni se descopere Dumnezeu.

Prin urmare, Hristos e Cel întrupat într-un chip unic şi e cu neputinţă ca întruparea să fie desfiinţată. De aceea, faptul că am simţit vreodată că Hristos e nevăzut şi netrupesc, şi că iubim o fantezie, o noţiune, o dorinţă, este o minciună.

Cine îmbrăţişează dorinţele lui? Cine sărută visul său? Cine a putut trăi vreodată singur şi să apuce astfel văzduh? Ceea ce doreşte omul se găseşte pe deplin în Hristos. Şi El este Cel întrupat. Are atât de mult trup, încât e trupul, e trupul îndumnezeit. Trupul e Hristos.

S-a arătat deci în trup. Dumnezeu Se descoperă în trup. Această noţiune e înfricoşător de puternică. Astfel că Hristos e exact aşa cum îl dorim, ba chiar e mult mai Mire decât orice alt mire.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Viata in Duh, Editura Deisis