Minune? Fenomen fizic? Mesaj al Părintelui Justin de dincolo de mormânt

În luna ianuarie a anului 2015, s-a observat la mormîntul Părintelui Justin un fenomen legat de condiţiile atmosferice exterioare: pe geamul de deasupra mormîntului vaporii de apă ce ies din pămînt se condensează într-un mod mai puţin obişnuit.

În timpul zilei, dacă temperatura urcă peste 0 grade, în dreptul capului părintelui nu este nici un fel de condens, ci geamul este curat. În timpul nopţii şi atunci cînd temperatura scade sub 0 grade, condensul îngheaţă în forma trupului, iar în dreptul feţei îngheţul are un aspect distinct.

Geamul de deasupra mormîntului a fost adus de maicile de la Mănăstirea Paltin, pentru a proteja pe durata iernii florile pe care le aduc în fiecare săptămînă pentru a împodobi mormîntul. Am amînat mai multe zile relatarea fenomenului pentru a fi siguri că ceea ce vedem nu e o întîmplare, o părere.

Nu ne grăbim să afirmăm că este vorba de o minune, ci înţelegem şi prin aceasta că Părintele Justin este viu, pentru că sufletul său a fost cel mai viu suflet din cele pe care le-am întîlnit în această viaţă, şi că este adevărat ceea ce a spus cuiva în anul 1999: “Nu vă mai plîngeţi că ce va fi după ce am să mor! Dar ce, măi, mă duc să dorm?”

În Biserica Ortodoxă învăţătura adevărului este mai mare decît minunile. Dăm mai jos un cuvînt al Părintelui Justin din anul 2006, publicat într-un ziar local.

***

“Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni” (Ecclesiastul 1:2). Trecerea atîtor veacuri de istorie arată că omenirea, cu toată puterea ei de cunoaştere şi de cucerire a universului, este neputincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu. Sînt taine la care mintea omului nu poate ajunge, chiar dacă are iluzia că în aceste vremuri (pe care Sfinţii Părinţi le numesc timpuri de apostazie şi idolatrie) devine un cuceritor şi stăpînitor al atîtor domenii de cunoaştere ştiinţifică.

Toată iscusinţa minţii omeneşti este neputincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu, iar ceea ce omul încearcă să zidească de veacuri Dumnezeu poate spulbera într-o clipă. De aceea, învăţătura creştină ne învaţă să nu preţuim lumea şi plăcerile ei într-aşa măsură încît să prejudiciem duhul lui Dumnezeu, adică sufletul care preţuieşte mai mult decît nestatornicia lucrurilor pămînteşti, urîciunea plăcerilor, dorinţa de înavuţire şi de stăpînire. Singura cale care poate învinge aceste tentaţii este dragostea de Dumnezeu.

Omul contemporan a ajuns asemenea fiului risipitor care nu numai că uită de Dumnezeu, dar prin hotărîrea lui de a pleca într-o ţară îndepărtată cu partea lui de avere arată nestatornicia şi neiubirea faţă de casa părintească, care, de fapt, simbolizează Biserica şi învăţătura pravoslavnică. În goana lui după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării şi cheltuindu-şi averea cu femeile desfrînate a ajuns la sărăcie. Dar Dumnezeu, ca să-l trezească din această grea amorţire, a dat peste acea ţară o foamete gravă, încît ajunsese pentru a putea supravieţui să pască precum porcii.

Pentru cei tineri este firească aceasta năzuinţă spre plăceri şi veselie, deoarece ei nu cunosc asprimea vieţii. De multe ori vezi cum în goana lor după desfătări şi după o viaţă îndestulată şi-au frînt aripile, au căzut în păcat şi apoi în deznădejde. În această euforie de a trăi uşor viaţa omul uită de el însuşi, de datoria faţă de ceilalţi oameni şi de părinţi, dar, mai grav, el uită de Dumnezeu şi cade sub stăpînirea patimilor, adică a diavolului. Asemenea fiului risipitor care se reîntoarce la Dumnezeu prin pocăinţă, Dumnezeu primeşte pe cel ce se pocăieşte şi părăseşte calea păcatului, căci se spune: “Largă e uşa şi lată este calea ce duce în pierzare” (Matthei 7:13).

Dumnezeu ne arată şi altă cale: “Strîmtă este uşa şi îngustă calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matthei 7:14). Doar pentru cel ce străbate această cale plină de încercări, de prigoane, de umilinţă şi smerenie se deschide Împărăţia Cerurilor. Iar Hristos ne îndeamnă să pornim pe această cale cu toată credinţa. “În lume necazuri veţi avea; ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioann 16:33).

Omul modern fuge de necazuri, nu mai accepta ceartă lui Dumnezeu pentru săvîrşirea de păcate ca scop al curăţirii lor. Se poate observa cu uşurinţă cum se fuge realmente astăzi de cercetarea conştiinţei, aplecarea cu atenţie asupra sinelui, a ceea ce facem zilnic pentru dragostea de Dumnezeu şi a aproapelui. Dimpotrivă, omul şi-a întors faţa către ceea ce este exterior – lumea şi deşertăciunile ei. Tot ceea ce preocupă astăzi contemporaneitatea este atît de vremelnic în raport cu veşnicia, iar sterpiciunea sufletului vine tocmai din uitarea şi ignorarea celor sfinte. Duhul care sălăşluieşte în noi ca dat de Ziditor trebuie să se însoţească permanent cu dragostea arzătoare către Dumnezeu.

Orice iubeşte omul: trup, bani, podoabe, pămînt – ajunge cu timpul a fi miezul fiinţei sale şi aceasta este în afară şi împotriva dragostei de Dumnezeu. Dar cum putem să-l iubim noi pe Dumnezeu şi să fugim de amăgirile lumii cînd nu primim nici o mustare, cînd nu avem blîndeţea şi dragostea pentru părinţi, copii şi toţi cei care ne înconjoară? Omul preocupat de sinele exterior, de tot ceea ce este confortabil şi plăcut vieţii uită: “Învăţaţi de la Mine, căci sînt blînd şi smerit cu inima” (Matthei 11:29).

Trebuie să ne revenim “întru sine” aşa cum a făcut-o şi fiul risipitor, nu să trăim într-o stare dobitocească, sortită patimilor, ci să ne facem sufletele vase curate ale Duhului Sfînt. Să nu ne lăsăm tentaţi de deşertăciunile acestei vieţi, ci să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască cumpătare în tot ceea ce facem. Să căutăm asemenea samarineancii “apa cea vie”, ca să ne îmbogăţim sufleteşte şi duhovniceşte întru poruncile lui Dumnezeu.

Interviu din Monitorul de Neamţ, ediţia din 7 Octombrie 2006 sub titlul “De vorba cu duhovnicul Iustin Pirvu. Desertaciunea lumii contemporane si fiul risipitor“

Sursa: manastirea.petru-voda.ro