Mântuirea prin dragoste, iar nu prin bogăția cunoștințelor intelectuale
Din nou si din nou, multumesc lui Dumnezeu, Care imi da bucuria sa ma intalnesc cu voi… Oricat de buna ar fi soseaua, soferul tot mereu trebuie sa regleze mersul automobilului: sa schimbe viteza, sa modifice putin directia sau sa se intoarca s.a.m.d. Asa si cu viata noastra: Desi inaintea noastra drumul ne este insemnat de Parinti, de Apostoli si de insusi Hristos, totusi mereu suntem nevoiti sa ne tinem masina pe acea linie care trebuie tinuta, pentru a nimeri telul nostru de pe urma.
Si iata astazi vreau sa spun fratilor si surorilor nou veniti ca nu in cantitatea cunostintelor sta puterea mantuirii, ci in chipul vietii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vietii noastre – iata ce ne mantuieste. Mantuieste acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci cand la Cina cea de Taina a spus: Sa va iubiti unul pe altul. Aceasta nu inseamna ca noi suntem impotriva oricaror cunostinte. Dimpotriva, porunca lui Dumnezeu ne indatoreaza a „cauta” si a detine deplinatatea cunoasterii – acea deplinatate care este insusi Domnul. Cu toate acestea, chiar daca ne-ar fi cunoasterea absoluta, totusi nu in ea consta mantuirea, ci in chipul vietuirii. Voi ati observat deja ca eu nu am randuiala cronologica in discutiile mele cu voi, in ce priveste anume subiecte mai nainte hotarate, asa cum se obisnuieste in scolile theologice. Dar asa curge viata.
Si iata astazi vreau sa spun fratilor si surorilor ca desi noi impartim truda in fizica si intelectuala, totusi unimea si mantuirea vin numai prin dragoste. Si cat de amar imi este sa observ ca in noi traieste o cumplita inclinatie catre dominare si catre intaietate, catre faptul de a vedea pe celalalt mai prejos – si aceasta este prapad pentru om. Adesea intalnim situatia unde oamenii in exterior sunt plini de informatie in tot felul de domenii ale cunoasterii, dar launtric nu au invatat sa iubeasca.
In cartea mea despre Staretul Siluan, la sfarsitul descrierii vietii sale adaog cuvantul lui cel de pe urma. Eu i-am zis:
– Imi pare rau ca sunt tot mereu bolnav si ca nu am mai multa vreme sa dau theologiei.
Cu blandetea si linistea lui caracteristica, el m-a intrebat:
– Si socotiti aceasta a fi ceva mare?
Eu ma purtam cu el ca stiind ca era cel mai inalt dar al bunavoirii lui Dumnezeu catre mine. Si, fireste, nu am putut raspunde la intrebarea lui.
Dupa un moment de tacere, imi zice:
– Mare, este un singur lucru: a se smeri, a infrange mandria care impiedica a iubi.
Am numit aceasta cuvantul cel de pe urma, pentru ca si Domnul vorbeste despre acelasi lucru la Cina cea de Taina. Si apostolul Pavel tot asa zice: Ci ravniti darurile cele mai bune. Si inca mai inalta cale arat voua. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea prorocie si as sti tainele toate si toata cunoasterea, si de as avea toata credinta, cat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimica sunt. Si de as imparti toata averea mea, si daca trupul meu as da sa-l arza, iar dragoste nu am, nimic imi foloseste. Dragostea indelung-rabda, se daruieste, dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se semeteste, nu se faleste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se intarata, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate sufera, toate crede, toate nadajduieste, toate rabda. Dragostea niciodata nu cade; ci, fie prorocii, vor pieri; fie limbi, vor inceta; fie cunoastere, va pieri.
Pentru ca din parte cunoastem, si din parte prorocim. Iar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ce este in parte se va zadarnici. Cand eram prunc, ca prunc graiam, ca prunc cugetam, ca prunc socoteam; iar daca m-am facut barbat, am lepadat cele pruncesti. Ca vedem acum ca prin oglinda in ghicitura, dar atunci fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste precum si cunoscut sunt. Acum dar ramane credinta, nadejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare intre acestea este dragostea. A o spune cu mai multa putere este cu neputinta.
Si in cuvantul pe care l-am numit „cuvantul cel de pe urma” al Cuviosului Siluan, intr-o formula cat se poate de scurta se cuprinde aceeasi putere a dragostei care mantuieste si care este centrul a toata viata, chiar a insesi Dumnezeirii. In scrierile Sfantului Ioan din Kronstadt, vorba este numai despre aceasta. Si la multi alti sfinti, pe oricare il vom lua, totul se reduce la aceeasi. De-aceea, mai nainte de toate, noi trebuie sa pazim dragostea si sa tanjim catre ea.
Daca ar fi dragoste, intreaga lume crestina ar fi una, dupa chipul unimii Sfintei Treimi. Daca lumea crestina este franta in bucati, aceasta numai datorita faptului ca nu pazesc crestinii poruncile Domnului. Cate discutii, cate eforturi intelectuale de fiecare parte, pentru a dovedi ca ei detin ce este mai bun – si nimic nu a dus la nici un rezultat in veacul nostru, cand au inceput miscarile mondiale ale crestinatatii.
Astfel, in viata noastra monastica, de nu ne vom invata a iubi, nu stiu ce indreptatire s-ar putea gasi in favoarea monahismului. Nici nu exista! Dragoste pana la dorirea de a suferi pentru Hristos si de a-si varsa sangele, este cu putinta si in afara monahismului. Insa monahismul nostru este o anume organizare a intregii vremi potrivit dorintei noastre de a ne mantui, adica de a deveni in stare a primi viata vecinica de la Dumnezeu. De ne vom umplea de o astfel de intelegere, atunci ne va veni o insuflare ce nu paraseste pe om, chiar daca in exterior el va fi redus la ultimul grad de desertare, ba chiar si omorat, precum a zis Domnul: Nu va temeti de cei ce ucid trupul si dupre aceea nu au mai mult ce face.
Asadar nu vreo oarecare functie in viata pamanteasca mantuieste pe om, ci pe om mantuieste numai viata dupa poruncile lui Dumnezeu. Daca omul pazeste poruncile, si le pazeste cu adevarat, cu simtamantul ca Domnul le-a grait ca fiind ultima descoperire oamenilor despre cum traieste insusi Dumnezeu, intreaga noastra viata va deveni alta. Si desi din afara nimic nu se vede, dar toata frumusetea si puterea, toata puternicia vietii vecinice se afla inlauntrul omului. Iar noi ne invatam aceasta taina a iubirii lui Dumnezeu treptat. Monahismul nostru este intemeiat pe acele principii ce duc catre telul pomenit.
Viata noastra este plina de tensiuni. Toate zilele si noptile le petrecem in grija de a ocoli pacatul. Iata, nu demult un suflet a venit catre noi si a zis: „Cand eram sloboda de credinta si traiam fara Dumnezeu, eu nu aveam probleme si viata se desfasura simplu. Iar acum nici ziua nici noaptea nu am liniste.” Si sufletul acela incepator se revarsa in rugaciune simplu, inaintea lui Dumnezeu: „Doamne, ce ai facut cu mine? Acum nu mai aflu nici loc, nici clipita cand sa fiu linistita.” Asa si cu viata monastica – este o incordare-limita a puterilor omenesti si a atentiei. Cu toate acestea, din afara pe monahi ii putem asemana cu o sarma electrica de inalta tensiune pe care pasarelele pot sedea, si sed linistite, atunci cand prin acele sarme trece o energie ce misca trenuri, lumineaza case, incalzeste pretutindenea – toata viata numai de ea este miscata.
Asa, eu astazi am vrut sa va sugerez ca, in grija ce o aveti de a invata theologia noastra si a va imbogati cu cunostintele experientei Parintilor, citindu-le scrierile si operele, sa intelegeti ca totusi ceea ce mantuieste nu este belsugul acelor cunoasteri, ci dragostea, acea dragoste pe care a poruncit-o Domnul.
Vreau sa las doar acest mic cuvant si sa va atrag atentia la el, ca voi sa stati cu tarie pe aceasta cale, care este metoda cea mai buna de a insusi poruncile lui Hristos. Atunci cand santem plini de credinta ca Domnul Iisus Hristos este Facatorul lumii noastre si ca poruncile Lui au un cuprins mai presus de cosmos, frica in fata maretiei lor face ca omul nu se poate rupe de lucrarea indreptatoare pe care o au asupra lui. Asa cum am zis, omul conduce automobilul corectandu-i mereu directia, chiar pe o sosea buna; asa si poruncile pe care ni le-a dat Domnul, sant conducatorul nostru…
O monahie din Iugoslavia scrie: „O, cat de recunoscatoare sunt lui Dumnezeu!” Ea parasise universitatea, intrerupandu-si lucrarea, si se dusese in manastire. „Si acum,” zice ea, „am ajuns in cea mai inalta scoala, in cea mai inalta scoala cu putinta, si inima mea este plina de dorirea ca Domnul sa-mi dea puterea sa raman pana in sfarsit in starea aceasta.” Ea scrie: „Cand te gandesti ca sfarsitul acestei vieti este vecinica viata in Dumnezeu! Ce poti sa-ti doresti mai mult?” Asadar eu va doresc tuturor sa traiti acea experienta pe care si eu am trait-o, si multi dintre voi; si voi, cei incepatori, traiti aceeasi experienta…
Nu mai am putere sa vorbesc, dar voi paziti cuvantul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Si asa, traiti in pace. Iar cand inima voastra va depasi toate piedicile psihologice, mici si neinsemnate, si va ajunge la acea dragoste in micile noastre proportii, oricat de curios ar parea, voi va pregatiti spre a primi starea harului in care omul, in dragostea sa, cuprinde intreaga lume. Dar acea stare nu se poate zidi artificial. Noi mergem totdeauna pe calea scolii incepatoare, cum ar fi. insa cu noi se va petrece o preschimbare, si inima noastra nu va mai iubi ceea ce este potrivnic poruncilor Domnului.
Si desi eu sunt acuma o daramatura si o ruina, totusi ceea ce spun ramane in putere: Aceasta este dreptatea vietii noastre in Dumnezeul cel mare, Facatorul Cerului si al Pamantului, Care S-a imbracat in trupul nostru si ni S-a aratat asa cum este El, si ne-a aratat si cum trebuie noi a fi. Cu alte cuvinte, atunci cand vedem pe Hristos intrupat, contemplam gandul cel mai nainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Vedeti cum Domnul cu venirea Sa, cu poruncile Sale, ne atrage mintea in astfel de sfere care sunt starea lui Dumnezeu insusi, mai nainte de facerea lumii. Este infricosat a vorbi despre aceasta, dar se incepe cu cele mai mici fapte. Parintele igumen zice: „Aduceti, va rog, carbuni la bucatarie!” Voi goliti galeata si o luati de acolo. Si aceasta fapta va pregateste catre marea primire a dragostei. Dar daca nu veti face asa, nu veti ajunge nicaieri. Insa cunoasterea tel ultim al vietii monahale trebuie sa o avem dintru bun inceput. Atunci vom putea hotari calea cea buna. Nu atunci cand pretindem a fi deja la inaltimea poruncilor, adica sa fi primit indumnezeirea – nu! Ci acum, cand suntem plini de patimi si de pacate, treptat, prin ascultare, slujind celorlalti, aratand dragoste si rabdare, ne pregatim pentru cea mai inalta stare…
Si asa, Domnul sa va pazeasca! Iar rugaciunea mea este ca voi cu adevarat sa primiti insuflare de sus.
Arhimandritul Sofronie Saharov
Sursa: crestinortodox.ro