Pentru cei ce lasă Biserica şi se întinează la hipodrom şi teatru

1. Sunt de răbdat acestea? Sunt de suferit acestea? Căci către voi, împotriva voastră vreau să mă pornesc. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu evreii, căci pornindu-Se împotriva lor a zis: „Poporul Meu ce ţi-am făcut Eu ţie şi cu ce te-am întristat s-au cu ce te-am asuprit? Răspunde-mi!” (Miheia 6, 3). Şi iarăşi: „Ce greşeală au găsit părinţii voştri în Mine?” (Ieremia 2, 5). Pe Acesta îl voi urma şi eu şi voi spune iarăşi către voi: „Sunt de răbdat acestea? Sunt de suferit acestea?”

După îndelungate revărsări de cuvinte şi atâta învăţătură, unii, lăsându-ne pe noi, s-au întinat prin privirea întrecerii cailor. Şi atât s-au aprins încât au umplut tot oraşul de ţipăt şi strigăt neorânduit care aduce mult râset, ba, mai degrabă, jale. Aşadar, eu, şezând acasă şi auzind glasul ţipător, am pătimit mai cumplit decât cei bătuţi de furtuni. Căci după cum aceia, în timp ce valurile sfarmă pereţii corăbiei primejduindu-se, se tem că [le-a sosit] vremea de pe urmă, aşa şi pe mine acele ţipete cumplite m-au sfărâmat şi m-au aruncat la pământ şi am fost acoperit [de ele]. Şi asemenea lucruri le fac pe de-o parte cei necuviincioşi din tribune şi, pe de altă parte, în mijlocul forului, cei ce ţin frâiele şi care strigă lucruri mai cumplite decât aceia.

Şi ce vom zice? Sau cum ne vom apăra, dacă un străin, venind de undeva, ne-ar învinovăţi şi ne-ar spune: acestea înseamnă oraşul apostolilor? Acestea înseamnă [cetatea] care a primit un asemenea vestitor al celor dumnezeieşti? Acestea înseamnă poporul cel iubitor de Hristos, teatrul cel nemeşteşugit şi duhovnicesc? Nu v-aţi ruşinat nici măcar de ziua aceasta în tare s-au săvârşit simbolurile [ta symbola] mântuirii neamului nostru [S f. Liturghie].

Ci în zi de vineri, când Stăpânul S-a răstignit pentru lume şi s-a adus u astfel de jertfă şi raiul s-a deschis şi tâlharul s-a reîntors în vechea patrie şi s-a dezlegat blestemul şi s-a nimicit păcatul şi războiul îndelungat a încetat şi s-a lăsat împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii şi toate şi-au schimbat mersul, în acea zi când ar fi trebuit să postim şi să slavoslovim şi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru bunătăţile din lume Celui Ce a făcut acestea, atunci tu, lăsând biserica şi jertfa duhovnicească, şi adunarea fraţilor, şi cuviinţa postului, prins de diavol, te-ai dus la acel spectacol?

Sunt de răbdat acestea? Sunt de suferit acestea? Căci nu voi înceta să zic acestea necontenit şi să mă mângâi în durerea mea cu aceasta: nu voi împiedica prin tăcere [asemenea lucruri], ci le voi scoate în mijloc şi le voi pune înaintea ochilor voştri. Cum vom putea să-L mai facem pe Dumnezeu milostiv? Cum vom împăca pe Cel mâniat?

Înainte cu trei zile o rafală de ploaie le-a nimicit pe toate, răpind, cum s-ar zice, de la gura lucrătorilor de pământ mâncarea şi plecând la pământ spicele coapte şi făcând să putrezească din pricina lăcomiei2 toate celelalte. Litanii şi rugăciuni [au fost atunci] şi toată cetatea ca o revărsare a alergat la locurile [unde erau înmormântaţi] apostolii şi am luat părtaşi [în rugăciune] pe Sfântul Petru şi pe Fericitul Andrei, perechea apostolilor, pe Pavel şi Timotei. După aceea, fiind dezlegată mânia3, traversând marea şi înfruntând valurile, am alergat la verhovnicii [apostolilor], la Petru, temelia credinţei, şi la Pavel, vasul alegerii, săvârşind adunare duhovnicească şi vestind luptele lor, trofeele şi biruinţele împotriva dracilor.Şi nefiind nici loviţi de frica celor întâmplate, nici învăţaţi de măreţia isprăvilor apostoleşti, aşa dintr-o dată, fiind la mijloc doar o singură zi, tu sari şi strigi şi treci cu vederea sufletul tău robit şi tras de patimi?

Iar dacă vroiai să vezi alergarea celor necuvântătoare, pentru ce nu te-ai înjugat cu patimile cele necuvântătoare din tine, adică cu mânia şi cu pofta, şi nu ai pus asupra lor jugul filosofiei care este bun şi uşor, şi nu ai aşezat peste ele cugetul drept şi să fi ţintit către premiul chemării de sus, alergând nu de la necurăţie la necurăţie, ci de la pământ la cer? Căci acesta ar fi chipul alergării de cai care aduce împreună cu plăcerea şi mult folos. Dar tu, lăsând cele ce ţin de tine să fie cum s-o nimeri, şezi la hipodrom pentru biruinţele altora, cheltuindu-ţi atâta ziulică în zadar pentru un lucru rău.

2. Sau nu ştiţi că precum noi încredinţăm slugilor noastre bani şi îi facem răspunzători de ei, cerându-le înapoi până la ultimul bănuţ, aşa şi Dumnezeu ne va cere socoteală pentru zilele vieţii noastre: cum am cheltuit fiecare zi? Aşadar, ce vom spune? Cum ne vom apăra cân ni se va cere socoteala acelei zile [pierdute]?

Soarele a răsărit pentru tine şi luna a luminat noaptea şi mulţimi felurite de stele au strălucit. Au suflat vânturi pentru tine şi au curs râuri. Au odrăslit seminţe pentru tine şi răsaduri au fost date, şi mişcarea firii păzeşte rânduiala ei, şi ziua se arată, şi noaptea trece, şi toate aceste s-au făcut pentru tine. Iar tu, deşi îţi slujesc făpturile, plineşti pofta diavolului. Şi fiind răsplătit cu     asemenea casă din partea lui Dumnezeu, mă refer la lumea aceasta, tu nu-I dai înapoi nici o plată. Şi nu a ajuns prima zi, ci şi a doua – când trebuia să încetezi puţin de la răutatea petrecută – iarăşi te-ai dus la teatru, alergând de la fum la foc şi aşezându-te în altă groapă mai cumplită4.

Bătrânii au făcut de ruşine cărunteţea şi tinerii au zvârlit jos tinereţea şi părinţii i-au crescut pe copii ducându-i de la început, din vârsta lipsită de răutate, prin gropile răutăţii, încât nu ar păcătui cineva dacă i-ar numi pe unii ca aceştia ucigaşi de copii în loc de părinţi şi pierzători, prin răutate, ai sufletului odraslelor lor5.

– Şi ce fel de răutate, ar zice careva?
– De aceea mă şi îndurerez că, bolnav fiind, nu ştii că eşti bolnav ca să cercetezi un doctor. Eşti plin de adulter şi te aprinzi de iubire trupească [şi spui]: „Ce fel de răutate?” Sau nu ai auzit pe Hristos Care zice: „Cel ce se uită la femeie ca s-o poftească deja a făcut adulter cu ea?” (Matei 5, 28)
– Dar dacă nu o voi privi spre a o pofti, [spui tu]?
– Şi cum vei putea să mă convingi? Căci cel care nu se înfrânează de la a privi, ci pune atâta sârguinţă pentru un astfel de lucru, cum va putea, după ce a privit, să rămână nepătat? Nu cumva e piatră trupul tău? Nu cumva e fier? Carne te înconjoară, carne omenească care se aprinde de poftă mai cumplit ca iarba.
Dar ce zic de teatru? Dacă în for, adesea, întâlnim o femeie, ne tulburăm. Iar tu, şezând sus [în tribune], unde este atâta îndemnare spre necuviinţă, şi privind o desfrânată cu capul gol, intrând cu multă neruşinare [pe scenă), îmbrăcată cu haine aurite, făcând gesturi molatice şi dezlânate, cântând cântece desfrânate şi având mădulare unduioase şi rostind cuvinte de ruşine şi lăsând asemenea necuviinţe, pe care cel ce le priveşte, primindu-le în minte, se pleacă în jos de ruşine, tu îndrăzneşti, dar, să spui că nu pătimeşti nimic omenesc?

Nu cumva e piatră trupul tău? Nu cumva e fier? Căci nu voi spune iarăşi aceleaşi lucruri. Nu cumva eşti tu mai filosof decât acei mari şi adevăraţi bărbaţi care au fost doborâţi dintr-o simplă privire? Nu ai auzit ce zice Solomon? „Va umbla cineva pe cărbuni de foc şi nu se va arde pe picioare’?” (Pilde 6, 28) Va da cineva foc în sân şi nu vor arde hainele? (cf. Pilde 6, 27) .Aşa e şi cel ce intră la femeie străină. Căci chiar dacă nu ai îmbrăţişat pe desfrânată, însă ai fost împreună cu ea prin poftă şi ai lucrat păcatul cu voia.

Şi nu numai în vremea aceea [când priveşti], ci şi când se termină teatrul şi ea pleacă, imaginea [idolul] [to eidolon] aceleia zace în sufletul tău, asemenea şi vorbele, gesturile, privirile, mersul, modul ei de a gândi şi de a se purta [diakrisis kai rytmos], mădularele ei cele desfrânate, şi pleci [de acolo] după ce ai primit mii de răni.

Nu de aici se răstoarnă familiile?

Nu de aici se nimiceşte întreaga înţelepciune?

Nu de aici se despart căsniciile?

Nu de aici sunt lupte şi războaie?

Nu de aici neplăceri care nu au sens? Pentru că fiind plin [în suflet] de aceasta [de desfrânata văzută] şi venind robit de ea, şi femeia ţi se pare mai neplăcută, şi copiii mai împovărători, şi slugile o greutate, şi familia de prisos, şi grijile obişnuite pentru orânduirea celor necesare par că sunt apăsătoare, şi fiecare merge acasă apăsat şi îngreuiat.

3. Iar pricina este că nu se întoarce singur acasă, ci având-o pe desfrânată cu sine, desigur nu pe faţă – căci asta ar fi fost mai uşor, fiindcă degrabă ar fi alungat-o soţia -, ci [în minte] şi voinţă [gnome], aşezată în chip conştient [în om] şi aprinzând înăuntru cuptorul Babilonului, ba unul cu mult mai cumplit. Căci nu smoala şi butucii, ci cele spuse [mai înainte] sunt hrana focului6 şi toate se dau cu susul în jos.

Şi după cum cei ce au friguri, dacă nu au nimic cu ce să-i învinovăţească pe cei ce le slujesc, din pricina răutăţii bolii sunt ţâfnoşi faţă de toţi, respingând mâncarea şi făcând rău doctorilor, şi pornindu-se asupra casnicilor, şi luptându-se contra celor ce le slujesc, aşa şi cei ce bolesc de această boală cumplită, se schimbă şi nu pot suferi dacă nu privesc pururea pe acea desfrânată.

O, lucruri cumplite! Lupul şi leul şi celelalte sălbăticiuni, când sunt săgetate, fug de vânător, iar omul cel prea mintos, când e rănit, aleargă după ceea ce l-a rănit ca să primească mai mult cumplita săgeată şi să se îndulcească cu rana lui. Cu adevărat asta este mai amar decât toate şi face boala de nevindecat. Căci cel ce nu urăşte rana şi nici nu vrea să scape de ea, cum va căuta doctor?

De aceea mă îndurerez şi mă frâng, fiindcă primind atâta vătămare, [tot] acolo vă duceţi, şi pentru o mică plăcere răbdaţi o necontenită durere7. Căci şi mai înainte de gheenă şi pedeapsă, aici vi se va face cea mai aspră judecată. Sau nu este cea mai aspră pedeapsă, spune-mi, a hrăni o asemenea poftă şi a te aprinde neîncetat, şi a fi purtat pretutindeni de cuptorul iubirii nelalocul ei, şi a avea osânda conştiinţei?

Cum păşeşti înaintea acelor uşi sfinte?

Cum te atingi de masa cerească?8 Cum asculţi cuvântul despre întreaga înţelepciune, fiind tu plin de atâtea răni şi lovituri, şi având mintea robită patimi?9 Şi ce trebuie să mai spunem de celelalte? Din cele spuse acum de noi se poate vedea durerea cugetului [vostru]. Văd acum, printre cuvintele acestea, pe unii că-şi lovesc fruntea şi am multă bucurie pentru voi că sunteţi un popor aşa de simţitor. Şi cred că mulţi din cei care nu au păcătuit nicidecum fac acestea, îndurerându-se pentru rănile fraţilor lor.

De aceea mă îndurerez şi plâng: că diavolul provoacă o asemenea durere. Dar dacă aţi vrea, degrabă am sfărâma intrarea lui. Cum şi în ce fel? Dacă îi vedem pe cei bolnavi sănătoşi. Dacă, întinzând mrejele învăţăturii, căutăm să-i cuprindem pe cei prinşi în capcană şi îi scoatem din chiar gâtlejul leului.

Să nu-mi spui: „Puţini sunt cei pierduţi de turmă”. Chiar dacă ar fi numai zece, nu este mică paguba. Chiar dacă ar fi cinci sau doi sau unu. Fiindcă şi păstorul acela pentru aceea a lăsat cele 99 de oi, ca să fugă după una, şi nu s-a întors până iarăşi nu a adus-o înapoi şi nu a plinit numărul celor o sută prin revenirea celei rătăcite. Să nu spui că este una, ci gândeşte-te că este un sullcl pentru care s-au făcut toate cele văzute, pentru care sunt legile şi pedepsele, şi chinurile, şi miile de minuni, şi feluritele purtări de grijă ale lui Dumnezeu, pentru care nu a cruţat nici pe Unul-Născut.

Gândeşte-te câtă cinste s-a dat chiar şi unuia singur şi nu dispreţul mântuirea lui, ci ducându-te întoarce-l la noi şi înduplecă-l să nu mai cadă în aceleaşi [rele] şi atunci vom avea apărare îndestulătoare10. Iar dacă el nu va suferi nici după ce noi îl vom sfătui, nici după cei voi îl îndemnaţi, mă voi folosi mai departe de puterea [exusia] pe care Dumnezeu ne-a dat-o nu spre pierzanie, ci spre zidire11.

4. De aceea vă spun mai dinainte şi strig cu glas luminat că dacă cineva, după acest îndemn şi învăţătură, se va mai întina de bună voie cu vătămarea nelegiuită a teatrelor nu îl voi primi înăuntrul bisericii, nu voi mai împărtăşi [Sfintele] Taine şi nu îl voi lăsa să se atingă de masa sfântă12. Ci, precum.păstorii despart oile pline de râie de cele sănătoase ca să nu le dea şi celorlalte boala, aşa voi face şi eu. Căci dacă în Vechiul Testament celui lepros i se poruncea să şadă afară din tabără – şi chiar de ar fi fost împărat era scos afară împreună cu corona – cu mult mai mult noi, pe cel lepros la suflet îl scoatem afară din această sfântă tabără. Căci după cum la început ne-am folosit de îndemn şi sfătuire, aşa acum, după atâta îndemn şi învăţătură, trebuie neapărat să adăugăm şi tăierea. Căci deşi am doar un an de când am păşit în oraşul vostru, nu am încetat îndemnându-vă acestea adeseori şi necontenit.

Aşadar, fiindcă unii au rămas în putreziciune, hai să adăugăm mai departe tăierea. Şi chiar dacă nu am sabie, însă am cuvânt mai ascuţit decât sabia. Şi chiar dacă nu am foc, dar am o învăţătură mai caldă decât focul şi care poate să ardă mai tare. Deci nu dispreţui hotărârea noastră. Căci chiar dacă suntem noi uşor de îmbunat şi milostivi, însă ni s-a încredinţat de la harul lui Dumnezeu o vrednicie care poate face acestea.

Să fie, dar, scoşi afară unii ca aceştia, ca şi cei sănătoşi să devină mai sănătoşi şi cei bolnavi să se refacă de pe urma cumplitei boli. Şi dacă v-aţi înfricoşat auzind această hotărâre (căci văd pe toţi speriaţi şi smeriţi), să se schimbe şi atunci sunt dezlegate cele ce ţin de hotărâre. Căci după cum am primit puterea de a lega aşa şi a dezlega şi iarăşi a ne întoarce [la ceea ce era înainte]. Căci noi nu vrem să-i alungăm de la noi pe fraţii noştri, ci să alungăm ocara Bisericii. Fiindcă acum şi păgânii ne batjocoresc şi iudei râd când ne îngăduim pe noi înşine aşa de păcătoşi. Dar atunci13 şi aceia ne vor lăuda foarte şi vor admira Biserica, fiind ruşinaţi de legile noastre.

Deci nimeni care rămâne în aceeaşi desfrânare să nu mai calce în biserică, ci şi de voi să fie certaţi şi comună să ne fie războirea14. „Că dacă cineva”, zice, „nu se supune cuvântului nostru prin epistolă pe acesta, însemnaţi-l şi nu vă mai amestecaţi cu el” (II Tesaloniceni 3, 14). Asta să faceţi. Nici de vorbă cu el nu staţi, nici în casă nu-l primiţi, nici la masă cu el nu staţi, nici să nu aveţi ceva comun cu el: nici intrare, nici ieşire, nici chiar pe stradă. Şi aşa cu uşurinţă îi vom recâştiga. Şi precum gonacii nu le fugăresc pe fiarele greu de prins dintr-o singură parte, ci din toate le împing spre cursă, aşa şi noi să fugărim pe cei sălbăticiţi, şi degrabă îi vom împinge în plasa mântuirii: noi de aici, voi de acolo.

Deci, pentru ca să se întâmple asta, luptaţi şi voi împreună cu noi şi mai mult îndureraţi-vă pentru legile lui Dumnezeu şi întoarceţi câte puţin pe aceşti bolnavi şi fraţi nelegiuiţi de la unele ca acestea ca să-i ţineţi neîncetat [spre voi]. Că nu osândă mică veţi avea dacă treceţi cu vederea o atât de mare pierzanie a lor, ci veţi avea cea mai mare pedeapsă. Căci dacă în casele oamenilor, dacă o slugă sustrage aur sau argint, nu numai el este pedepsit, ci şi cei care au ştiut şi nu au spus, cu mult mai mult în Biserică. Căci îţi va spune Dumnezeu: „Dacă ai văzut că se fura din casa Mea nu vas de argint sau aur, ci întreaga înţelepciune adunată, şi [ai văzut] pe cel care a primit cinstitul Trup şi s-a împărtăşit de o asemenea jertfă, ducându-se în ţara diavolului şi făcând asemenea fărădelegi, pentru ce ai tăcut? Cum ai suferit? Cum nu ai vestit preotului?”. Şi [să ştiţi] că nu vă va cere socoteală mică.

De aceea şi eu, deşi mă întristez, nu voi cruţa pe nici unul din cei mai îndărătnici. Căci cu mult mai bine este ca aici să fim întristaţi şi să scăpăm de judecata viitoare decât, dăruindu-vă [aici numai] cu vorbe, atunci să fiu pedepsit împreună cu voi. Căci nu ne este fără primejdie şi alunecare să tăcem unele ca acestea. Căci fiecare dintre voi va da socoteală numai pentru sine, eu însă voi da socoteală pentru mântuirea tuturor.

De aceea nu voi înceta să tac şi să spun aceasta, chiar dacă trebuie să mă întristez, chiar dacă trebuie să mă arăt supărat, chiar dacă par înfricoşător, ca să pot să mă înfăţişez la acel înfricoşat scaun de judecată neavând pată sau întinăciune sau ceva din acestea. Şi fie ca, prin rugăciunile sfinţilor, şi cei deja stricaţi degrabă să se întoarcă şi cei ce au rămas nevătămaţi spre mai mare cuviinţă şi întreagă înţelepciune să înainteze, ca şi voi să vă mântuiţi şi noi să ne veselim şi Dumnezeu să fie slăvit acum şi pururea şi în nesfârşiţii veci ai vecilor. Amin.

1 În concret, este vorba despre publicul spectator şi despre sportivii care se întreceau în arenă. Ambele aceste tabere urlau şi ţipau , cum se intâmplă si ayi adesea.

2 Recoltele care erau strânse de mai multă vreme în stocuri mari şi care nu au fost împărţite la timp săracilor au fost distruse de ploile abundente.

3 Pentru calamităţi se făceau privegheri cu litie.

4 Dar azi, când omul nu se uită la TV doar două zile, ci zilnic – şi asta o viaţă întreagă, ce mai putem spune?

5 Acelaşi este efectul calculatorului şi al televizorului. Desigur, nu TV-ul sau calculatorul în sine este de vină, ci modul în care acestea sunt folosite.

6 Aceste imaginii vor fi şi hrana pentru focul iadului.

7 Iadul şi raiul depind de voinţa omului. De aceea o patimă acceptată cu voia de om rămâne în el pentru veşnicie, căci el o primeşte în acest chip. Iar pocăinţa înseamnă desfacerea minţii şi a voinţei de acel idol al patimii întipărit în inima omului.

8  E vorba de venirea oamenilor spre a se împărtăşi cu Sfintele Taine înaintea sfântului altar.

9 În mod similar, cei care azi se uită la TV la programe desfrânate şi la manifestări sportive ar trebui opriţi de la împărtăşanie, dacă nu se pocăiesc, cum făcea şi Sfântul Ioan cu cei ce mergeau la teatre şi hipodrom.

10  În sensul că Dumnezeu nu ne va mai socoti vinovaţi de nepurtare de grijă faţă de aproapele.

11 Puterea de a lega şi dezlega. Dacă omul nu se îndrepta, era oprit de la Sfânta împărtăşanie.

12 O altă formulare care înseamnă acelaşi lucru: oprirea de la Sfânta împărtăşanie.

13 Dacă nu îngădui păcatul în Biserică.

14 Nu doar preotul trebuie să îndrepte, ci şi credincioşii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului – omilia către cei ce lasă Biserica şi se întinează la hipodrom şi teatru. (Migne, P.G. 56, 263-270)