Când au apărut primele icoane ale lui Hristos si ale Fecioarei

Traditia Bisericii afirma ca prima icoana a lui Hristos a aparut inca din timpul vietii Sale pamantesti. Era imaginea numita in Occident „Sfantul Chip”, iar in Biserica Ortodoxa „imaginea nefacuta de mana omeneasca” (acheiropoietos).

Istoria provenientei acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisa de textele Liturghiei ce-i este dedicata, la 16 august. Astfel, „infatisand preacuratul Tau chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care dupa Dumnezeire, nevazut esti heruvimilor” (stihira glasului 8 de la vecernie). O stihira de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Abgar epistole inscrise de dumnezeiasca Ta mana, lui care cerea mantuirea si sanatatea izvorate din infatisarea dumnezeiescului Tau chip”. In general si mai des in bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la povestea lui Abgar sunt frecvente, mai cu seama in serviciul liturgic al sarbatorii. Dar ele nu vorbesc decat despre faptul in sine, fara a intra in detalii. In ceea ce-i priveste pe autorii din vechime, ei nu fac, pana in secolul V, nici o aluzie la imaginea sfintei Mahrame, ea fiind pesemne inca necunoscuta, iar existenta ei, uitata. Cea mai veche mentiune pe care o avem se afla intr-un document numit Doctrina lui Addaď. Addaď era un Episcop al Edesei (+ 541) care intr-o lucrare (daca aceasta este autentica) foloseste fara indoiala o traditie locala sau anumite documente pe care nu le cunoastem. Cel mai vechi autor necontestat care pomeneste de icoana trimisa lui Abgar este Evagrie (sec. VI); in a sa Istorie bisericeasca el numeste portretul „icoana facuta de Dumnezeu” (Theoteuktos eikon).

In ce priveste originalul icoanei, adica panza pe care era imprimat chipul Mantuitorului, el a fost multa vreme pastrat la Edesa ca cel mai de pret odor al orasului. El era foarte cunoscut si venerat in tot Rasaritul si, in secolul VIII, crestinii celebrau sarbatoarea sa in multe locuri, dupa modelul Bisericii din Edesa. In cursul perioadei iconoclaste, Sfantul Ioan Damaschinul aminteste imaginea facatoare de minuni, iar in 787 Parintii Sinodului VII Ecumenic se refera la ea in mai multe randuri. Leon – lector la Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol – si participant la Sinod povesteste ca a cinstit Sfantul Chip in timpul unei sederi la Edesa. In 944, imparatii bizantini

Constantin Porfirogenetul si Roman I cumparara sfanta icoana la Edesa. Ea a fost apoi transportata cu mare pompa la Constantinopol si asezata in biserica Fecioarei din Pharos, iar imparatul Constantin Porfirogenetul a laudat-o intr-un discurs ca pe o emblema a Imperiului.

In 1204, dupa cucerirea Constantinopolului de catre cruciati, urmele acestei icoane se pierd. In Franta exista o celebra icoana a Sfintei Mahrame care se pastreaza acum in sacristia Catedralei din Laon. Aceasta icoana de origine balcanica, (probabil sarbeasca) datand din secolul XIII, a fost trimisa de la Roma in Franta, in 1249, de catre Jacobus Pantaleo Tricassinus – viitorul Papa Urban IV – care a daruit-o surorii sale, abesa a manastirii Cistercienelor din Monasteriolum (Montreuil-les-Dames, in dieceza Laon).

In serviciul liturgic, sarbatoarea Sfantului Chip este numita „Stramutarea de la Edesa in cetatea lui Constantin a chipului nefacut de mana omului (apartinand) Domnului nostru Iisus Hristos, chip numit Sfanta Mahrama”. Totodata, Liturghia acelei zile e departe de a se limita la simpla comemorare a transferului icoanei dintr-un loc intr-altul. Esenta acestei slujbe este fundamentul dogmatic al imaginii si al destinatiei sale.

Sensul expresiei „imagine nefacuta de mana omului” apare in lumina (textului de la) Marcu 14, 58: inainte de orice, aceasta imagine este Insusi Cuvantul intrupat Care Se arata in „templul trupului Sau” (In. 2, 21). De aici incolo, legea lui Moisi, care interzicea imaginile (Exod 30, 4) isi pierde sensul si icoanele lui Hristos devin tot atatea marturii inatacabile ale intruparii lui Dumnezeu. Nu este vorba de o imagine creata dupa vreo conceptie umana; ea reprezinta chipul autentic al Fiului lui Dumnezeu facut Om si provine, potrivit traditiei Bisericii, din contactul imediat cu fata Lui. Aceasta prima imagine a Dumnezeului facut Om este venerata de Biserica in ziua Sfintei Mahrame. Am vazut ca stihirile citate mai sus, precum si alte texte liturgice subliniaza provenienta istorica a imaginii. Pentru ca este esential sa nu se vorbeasca despre un „Hristos universal”, de vreo personificare si nici de vreun Hristos abstract simbolizand cine stie ce idee sublima. Intr-adevar, vorbim despre un Personaj istoric, Care a trait intr-un loc anumit si intr-o epoca precisa. „Asezand in slava dintai chipul lui Adam cel cazut – auzim intr-una din stihirile sarbatorii (a doua stihira, glasul 1, de la Vecernia mica) – Mantuitorul Cel nepriceput dupa fire a trait pe pamant, vazut si pipait fiind de oameni.”

Deosebit de importante pentru studiul nostru sunt lecturile biblice de la Liturghie. Ansamblul acestor texte dezvaluie sensul evenimentului celebrat; aratand mai intai prefigurarile sale biblice, ele exalta realizarea lor in Noul Testament si releva semnificatia lor eshatologica. Or, selectia acestor texte ne arata ceea ce stim deja din operele Sfantului Ioan Damaschinul, si anume felul in care intelege Biserica interdictia din Vechiul Testament, sensul si scopul acestei interdictii, alaturi de sensul si scopul imaginii din Noul Testament. Gasim mai intai cele trei paremii de la vecernie: doua sunt extrase din Deuteronom (prima: cap. 4, 6-7 si 9-15; a doua: cap. 5, 1-7; 9-10; 23-26; 28; cap. 6, 1-5; 13 si 18) iar ultima din A Treia Carte a Regilor (Intaia Carte a Regilor din Biblia ebraica), cap. 7, 22-23 si 27-3033.

Primele doua paremii vorbesc despre revelarea Legii, pe muntele Horeb, poporului lui Israel, chiar inaintea intrarii poporului ales in Pamantul Fagaduintei. Sensul acestor paremii se rezuma in ideea ca, pentru a intra in acest Pamant al Fagaduintei si pentru a-l stapani, este indispensabil sa respecti legea revelata si sa adori singurul Dumnezeu adevarat cu o religiozitate fara compromisuri, fara nici o posibilitate de amestec al cultului dedicat altor „zei”. Se aminteste totodata faptul ca e cu neputinta sa-L reprezinti pe Dumnezeu, Care ramane nevazut: „Ati auzit glasul cuvintelor Sale, dar nu ati vazut nici un chip, ci numai glasul” si „Aveti grija, caci nu ati vazut nici o asemanare” etc. Altfel spus, ansamblul legii, dar mai ales interdictia de a adora alti „zei” si de a-i reprezenta, este indispensabila pentru realizarea fagaduintei divine referitoare la intrarea poporului ales in Pamantul Fagaduintei. Or, Pamantul Fagaduintei este el insusi o prefigurare: el este imaginea Bisericii, a imparatiei lui Dumnezeu.

Cea de-a treia paremie este – si ea – o prefigurare a revelatiei neo-testamentare: este rugaciunea lui Solomon la sfintirea Templului construit de el: „Ar locui Dumnezeu printre oameni, pe pamant? – spune Solomon. Atata vreme cat cerul si cerul cerurilor nu Te cuprind, cu atat mai putin Te va cuprinde acest Templu pe care l-am facut in Numele Tau…”. Este vorba de venirea viitoare a lui Dumnezeu pe pamant, de participarea Lui la cursul istoriei umane de-a lungul timpului, de prezenta intr-un Templu pamantesc a Celui pe Care „cerul cerului nu L-a cuprins”.

Semnificatia acestor paremii este precizata de Epistola citita in timpul Liturghiei. Este vorba de Epistola Sfantului Pavel catre Coloseni, cap. 1, 12-18: „Multumind cu bucurie Tatalui, Celui ce ne-a invrednicit pe noi sa luam parte la mostenirea sfintilor, intru lumina. El ne-a scos din puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale, intru Care avem rascumpararea prin sangele Lui, adica iertarea pacatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata faptura” etc. Vedem bine, acest text releva implinirea profetiei: „Mostenirea sfintilor”, „imparatia Fiului iubirii Sale” este Biserica, prefigurata de stravechiul Pamant al Fagaduintei. Astfel, toata demonstratia Vechiului Testament care apara puritatea poporului ales si toata istoria sfanta a lui Israel apar ca un proces mesianic providential, ca o pregatire a venirii pe pamant a Trupului lui Hristos, Biserica Noului Testament. Si in acest proces pregatitor, interzicerea imaginii conduce la aparitia Celui Care era invizibil, a „chipului Dumnezeului nevazut” descoperit in Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. La Liturghia sarbatorii auzim: „Inainte vreme cerand, Moisi a vazut slava dumnezeiasca in intuneric, prin ghicitura; dar acum Noul Israel Te vede bine, fata catre fata” (al doilea tropar de la a patra slava a canonului).

Sa examinam, in sfarsit, Evanghelia citita in ziua Sfintei Mahrame care este aceeasi la utrenie si la Liturghie. Este cea din Luca, cap. 9, 51-56 si cap. 10, 22-24: „Si cand s-au implinit zilele Inaltarii Sale, El S-a hotarat sa mearga la Ierusalim si a trimis vestitori inaintea Lui. Si ei, mergand, au intrat intr-un sat de samariteni ca sa faca pregatiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru ca Se indrepta spre Ierusalim. Si vazand aceasta, ucenicii Iacov si Ioan i-au zis: Doamne, vrei sa zicem sa se coboare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie? Iar El, intorcandu-Se, i-a certat si le-a zis: Nu stiti oare fiii carui duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca. Si s-au dus in alt sat”. „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste Cine este Fiul decat numai Tatal, si Cine este Tatal decat numai Fiul si caruia voieste Fiul sa-i descopere. Si intorcandu-Se catre ucenici de o parte, a zis: Fericiti sunt ochii care vad ce vedeti voi! Caci zic voua: Multi prooroci si regi au voit sa vada ceea ce vedeti voi, dar n-au vazut si sa auda ce auziti, dar n-au auzit.”

Dupa cum vedem, intelesurile pe care, pe de o parte, Epistola si Evanghelia si, pe de alta parte, paremiile il atribuie imaginii sunt opuse. Odinioara: „n-ati vazut chipul lui Dumnezeu”; acum: „Fericiti sunt ochii care vad ce vedeti voi”, adica „chipul Dumnezeului nevazut”, Hristos. De aceea, ultimele cuvinte ale acestui text evanghelic se adreseaza numai Apostolilor. Intr-adevar, nu doar ucenicii, ci si toti cei ce-L inconjurau, Il vedeau pe omul Iisus. Dar numai Apostolii Il vedeau in acest Fiu al Omului – Care luase „chip de rob” – pe Fiul lui Dumnezeu, „stralucire din slava Tatalui”. Am vazut ca Sfantul Ioan Damaschinul interpreteaza ultimele cuvinte ale Evangheliei ca pe o abolire a interdictiei biblice, abolire al carei aspect manifest este chipul lui Hristos, pe care-l sarbatorim. „Odinioara vazut ai fost de oameni, iar acum Te vedem sub chipul cel nefacut de mana omeneasca” (al doilea tropar de la prima slava a canonului).

Primul pasaj din Evanghelie (Lc. 9, 55-56) subliniaza ce ii separa pe Apostoli de lume, adica ce distinge Biserica in raport cu lumea: spiritul si metodele ei, care nu apartin lumii (sa amintim ca aceasta diferenta determina mijloacele de actiune ale Bisericii, mai ales in arta ei). Daca paremiile arata scopul interzicerii imaginii, Evanghelia dezvaluie, dimpotriva, chiar sensul imaginii. De notat si faptul ca diferenta dintre spiritul si metodele Apostolilor, pe de o parte, iar cele lumesti pe de alta, e dovedita de Hristos inainte de intrarea Sa in Ierusalim. Daca pornim de la paremii si trecem prin lecturile neo-testamentare observam o anumita crestere a revelatiei: Vechiul Testament este pregatirea Noului Testament, Pamantul Fagaduintei spre care merge vechiul Israel este o imagine a Bisericii neotestamentare.

Noul Testament este realizarea acestor prefigurari pregatitoare. Dar Noul Testament nu este scopul ultim: el nu este decat urmatoarea etapa catre Imparatia lui Dumnezeu. Or, in Vechiul Testament marturisirea adevaratului Dumnezeu si absenta oricarei imagini a Lui erau una dintre conditiile esentiale pentru ca poporul sa poata ajunge la (si stapani) Pamantul Fagaduintei. Asemenea, in Noul Testament, marturisirea lui Hristos si a chipului Sau, marturisirea credintei noastre prin acest chip joaca un rol analog: si ele reprezinta o conditie esentiala pentru a intra in Biserica, iar prin Biserica, in Imparatia lui Dumnezeu, in acel Ierusalim ceresc spre care ne conduce Biserica. Iata de ce acest pasaj din Evanghelie este citit tocmai in ziua cand Biserica sarbatoreste icoana de pe Sfanta Mahrama.

Hristos Insusi Isi conduce Apostolii la Ierusalim. In ce ne priveste, chipul Sau ne calauzeste spre Ierusalimul de sus. Iata ce auzim la Liturghia acestei sarbatori: „Te cinstim pe Tine, iubitorule de oameni, privind chipul firii Tale trupesti; prin el daruieste slujitorilor Tai, Mantuitorule, partasia nezdruncinata a Raiului” (stihirea glasului 6). Prin alegerea acestor pericope, Biserica ne pune astfel in fata ochilor un imens tablou: ea ne arata lentul si dificilul drum al lumii cazute catre rascumpararea promisa. Asadar, Biserica afirma existenta unor imagini autentice ale lui Hristos; aceste imagini au existat dintru inceput, iar despre ele avem chiar si o atestare istorica. Aceasta marturie este cu atat mai pretioasa cu cat ea provine de la singurul autor antic care a fost, in mod indiscutabil, iconoclast: istoricul bisericesc Eusebiu, Episcopul Cezareei. El nu afirma doar existenta unor imagini crestine, „gandind chiar ca in vremea lui exista inca portretele autentice ale lui Hristos si ale Apostolilor, pe care afirma ca le-a vazut personal”. Intradevar, dupa descrierea statuii ridicate de hemoroisa (femeia „cu scurgere de sange” – n.tr.) a carei poveste o cunoastem din Evanghelie (Mt. 9, 20-23; Mc. 5, 25-34; Lc. 8, 43-48), Eusebiu continua: „Se spunea ca aceasta statuie reproducea trasaturile lui Iisus; ea a existat pana in zilele noastre, asa incat am vazut-o noi insine atunci cand am fost in orasul acela. Si nu e de mirare ca paganii de odinioara, care primisera binefacerile Mantuitorului nostru sa fi facut asa ceva, de vreme ce noi insine am vazut niste imagini ale Apostolilor Petru si Pavel si chiar ale lui Hristos Insusi pastrate cu ajutorul culorilor de pe tablouri: era firesc, fiindca cei vechi aveau obiceiul de a-i cinsti astfel, fara ganduri ascunse, ca pe niste salvatori, potrivit datinei paganesti ce exista pe acolo”. Eusebiu nu poate fi nicicum suspectat de exagerare, de vreme ce curentul teologic caruia ii apartinea era – o spunem din nou – departe de a aproba faptele relatate de el.

Daca icoana lui Hristos – fundament al iconografiei crestine – reproduce trasaturile Dumnezeului devenit Om, icoana Maicii Domnului reprezinta, dimpotriva, prima fiinta umana care a realizat telul Intruparii – indumnezeirea omului. Biserica Ortodoxa afirma legatura dintre Fecioara si umanitatea cazuta care poarta urmarile pacatului originar si nu o exclude din descendenta lui Adam. In acelasi timp, exceptionala ei demnitate, desavarsirea ei personala, supremul grad de sfintenie pe care Ea l-a atins explica supravenerarea ei: Fecioara este prima faptura a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiintei sale, scopul rezervat oricarei creaturi. Ea a depasit deja granita timpului si a vesniciei si se afla inca de pe acum in Imparatia a carei instaurare este asteptata de Biserica o data cu A Doua Venire a lui Hristos. Ea, cea care „L-a purtat in sine pe Dumnezeul de necuprins”, „cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu” fiind (Theotokos) – potrivit formularii de la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) – ea vegheaza impreuna cu Hristos soarta lumii. Imaginea ei ocupa deci primul loc dupa aceea a lui Hristos si ii este complementara; ea se deosebeste de icoanele celorlalti sfinti sau ale ingerilor, atat prin varietatea tipurilor iconografice, cat si prin cantitatea sau intensitatea cu care sunt venerate.

Potrivit traditiei ortodoxe, Sfantul Evanghelist Luca ar fi pictat, putin dupa Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei. Una apartine tipului numit „Milostiva” (Eléousa) – aceea numita in franceza, destul de impropriu, „Fecioara tandretei”. Ea reprezinta mangaierile reciproce ale Maicii si ale Pruncului, subliniind naturaletea sentimentului uman, a tandretei si iubirii materne. Este imaginea unei mame care sufera profund la gandul iminentului supliciu al Fiului ei, avand totodata constiinta tacita a suferintelor Lui inevitabile.

O alta imagine este cea de tipul „Odighitria” (Odegetria), „Calauzitoarea”. Fecioara si Pruncul sunt reprezentati din fata, orientati catre privitor. Aceasta imagine hieratica si maiestuoasa reliefeaza in chip special Dumnezeirea Pruncului. Cat priveste cea de-a treia icoana, ea ar fi reprezentat-o pe Fecioara fara Prunc. Datele referitoare la ea sunt confuze. E posibil ca aceasta icoana sa fi semanat cu cea a Fecioarei din „Deisis”, adica oranta adresandu-se lui Hristos. In prezent in Biserica Rusa exista circa o duzina de icoane ale Fecioarei, atribuite Sfantului Luca. Pe de alta parte, exista douazeci si una de asemenea icoane in Occident si la Muntele Athos, dintre care opt la Roma. Desigur, nu se poate sustine ca aceste icoane au fost pictate chiar de mana Evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit. Insa icoanele numite „ale Sfantului Luca” fac parte dintr-o traditie careia el ii furnizeaza prototipurile, fiind pictate dupa reproduceri ale originalelor Sfantului Luca. Aici, traditia apostolica trebuie inteleasa asa cum o intelegem cand este vorba de Liturghie sau de regulile apostolice: acestea din urma urca pana la Apostoli nu pentru ca ar fi fost scrise de propria lor mana, ci pentru ca au un caracter apostolic si o autoritate apostolica.

Traditia referitoare la Sfantul Luca ne este transmisa, intre altele, prin anumite texte liturgice, mai ales cele de la sarbatorile dedicate unor icoane e Fecioarei, cum ar fi cele ale Maicii din Vladimir, care apartin tipului „Milostiva” (21 mai, 23 iunie si 26 august). In timpul vecerniei se canta, la litie, o stihire (glasul 6) care spune: „Atunci cand icoana Ta a fost mai intai pictata de vestitorul tainelor Evangheliei si Ti-a fost adusa pentru ca sa o recunosti si sa-I dai puterea de a izbavi pe cei ce Te preacinstesc, Te-ai bucurat: Tu, cea milostiva si cea prin care ne-a venit mantuirea, Tu ai fost asemenea gurii si glasului icoanei. Precum atunci cand L-ai zamislit pe Dumnezeu cantai imnul „De acum toate neamurile Ma vor binecuvanta”, tot asa, privind icoana, spus-ai: „Harul si puterile Mele sa fie cu acest chip”. Si cu adevarat credem ca ai spus aceasta, Stapana, si ca Tu ne esti aproape prin acest chip…”. La utrenie, primul imn al canonului intru cinstirea Fecioarei (glas 4) ne spune: „Zugravindu-Ti chipul preacinstit, dumnezeiescul Luca, scriitorul Evangheliei lui Hristos, calauzit fiind de glasul dumnezeiesc, L-a infatisat in bratele Tale pe Facatorul a toate.” Daca ultimul text se multumeste sa constate doar ca prima icoana a Fecioarei a fost facuta de Sfantul Luca, primul

afirma pe deasupra faptul ca Fecioara insasi si-a vazut chipul, conferindu-i harul si puterile sale. Or, Biserica intrebuinteaza acelasi text la sarbatorile diferitelor tipuri de icoane ale Fecioarei, care provin, toate, din prototipurile realizate odinioara de Sfantul Luca. In acest mod, Biserica arata ca forta si harul respectiv se transmit tuturor imaginilor care reproduc (dimpreuna cu simbolurile aferente) trasaturile autentice ale Maicii Domnului, asa cum au fost ele fixate de Sfantul Luca.

Cea mai veche marturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de Sfantul Luca dateaza din secolul VI. Ea este atribuita lui Teodor, numit „anagnostul”, un istoric bizantin din prima jumatate a secolului respectiv (pe la 530) – lector la Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol. Teodor ne spune ca pe la 450 a fost adusa la Constantinopol o icoana a Fecioarei Calauzitoare care era atribuita Sfantului Luca. Imparateasa Eudoxia, sotia imparatului Teodosie al II-lea, ar fi trimis-o, din Ierusalim, surorii sale Pulcheria. Sfantul Andrei Criteanul si Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (715-730), vorbesc si ei despre o icoana a Fecioarei pictata de Sfantul Luca, dar care se gasea la Roma. Sfantul Gherman adauga ca icoana a fost pictata in timpul vietii Maicii Domnului si ca ar fi fost trimisa la Roma „preaputernicului” Teofil despre care vorbesc proloagele Evangheliei Sfantului Luca si ale Faptelor Apostolilor. Potrivit altei traditii, o icoana a Fecioarei ar fi fost pictata de Sfantul Luca, binecuvantata de Maica Domnului si trimisa aceluiasi Teofil, insa la Antiohia.

Oricum ar sta lucrurile, inca din secolul IV, atunci cand crestinismul a devenit religie de Stat, nemaiexistand, prin urmare, nici un pericol de a se arata cele sfinte, icoana detinuta de Teofil – care statuse pana atunci ascunsa la Roma – a fost cunoscuta de un numar mereu mai mare de crestini. Dintr-o locuinta particulara, icoana insasi sau reproducerea ei va fi fost transportata intr-o biserica. Iar in 590, Papa Grigorie I (590-604) va transporta la bazilica Sfantul Petru – in procesiune solemna si in sunetul litaniilor – venerabila icoana a Maicii Domnului „despre care se spune ca ar fi opera Sfantului Luca” (quam dicunt a Sancto Luca factam).

Pe langa icoanele pictate de Sfantul Luca, traditia vorbeste si de o icoana a Fecioarei facuta in chip miraculos, adica nu de mana omului. Este vorba despre o icoana numita „a Stapanei Noastre din Lidda” (sarbatorita la 12 martie). Fara indoiala ca natura miraculoasa a originii sale a fost motivul pentru care icoana aceasta a fost analogata cu cea a lui Hristos

Acheiropoietos, determinand includerea povestirii despre originea ei in Liturghia mai multor icoane ale Fecioarei, cum ar fi aceea numita „de la Kazan” (sarbatorita la 8 iulie si 22 octombrie). In secolul VIII, Sfantul Gherman – viitorul Patriarh al Constantinopolului, aflat in trecere prin Lidda, a comandat o reproducere a icoanei pe care, in plin iconoclasm, a trimis-o la Roma. Dupa infrangerea ereziei, ea a revenit la Constantinopol. Din vremea aceea, icoana Stapanei Noastre din Lidda este numita si „Stapana Noastra din Roma” fiind sarbatorita la 26 iunie.

Leonid Uspensky

Teologia icoanei, Editura Renasterea/Patmos

Sursa: crestinortodox.ro