Duhul Sfânt și lumea modernă, penticostalii și ortodoxia

Cincizecimea. Frescă, Mănăstirea Putna

O parte a lumii creștine în care trăiește și Ortodoxia de astăzi include nu numai catolici, protestanți, ci și penticostali. Făcând furori la intrarea lor pe scena religioasă modernă în jurul anului 1900, penticostalii au fost grupul creștin cu cea mai rapidă creștere și au avut o influență enormă peste tot, cu excepția ortodocșilor.

Am trăit doi ani într-o comunitate harismatică, unde mi-am întâlnit și soția. Eram un penticostal fervent. Astăzi judec altfel lucrurile și văd gândirea și practica penticostală în cu totul altă lumină. Merită să vă împărtășesc puțin din propria experiență. Principalul motiv al plecării mele din gruparea penticostală este ceea ce astăzi aș numi o „schizofrenie” în chiar esența acesteia. [În penticostalism] există o schizofrenie între limbajul folosit și realitatea vieții. Astfel, limbajul folosit pentru experiențele religioase personale este cât se poate de concret: „Dumnezeu mi-a vorbit… etc.” Pentru ei, a vorbi în termeni mai cuminți, mai echilibrați, însemna a vorbi fără credință. Schizofrenia apărea când mă uitam la mine și la cei din jurul meu. Crezând că vorbeam cu credință, vorbeam într-un fel, foarte înalt, și trăiam altceva.

Părintele Stephen Freeman

Asta nu înseamnă doar că eram ipocriți. Bineînțeles că exista ipocrizie – niciun creștin nu trăiește la nivelul credinței lui.

Ipocrizia aceasta este un păcat, dar nu acest păcat personal mă scandalizează!

Pericolul apare, însă, atunci când în limbajul vieții creștine folosim un nivel foarte înalt din punct de vedere teologic și duhovnicesc, chiar și pentru cea mai obișnuită dintre experiențele noastre personale. Astfel, în Penticostalism se fac niște promisiuni care pur și simplu nu sunt adevărate, și aceasta datorită unei învățături spirituale mediocre. „Marea Deșteptare” de la sfârșitul anilor 1700 a fost printre primele mișcări religioase care au făcut astfel de promisiuni legate de o experiență particulară. Acolo, fie se făcea o confuzie de limbaj între a fi „născut din nou” și faptul teologic de a fi născut de sus de către Duhul Sfânt și înfiat ca fiu al lui Dumnezeu, fie se confunda acea experiență cu niște emoții puternice sau cu o experiență dureroasă, hotărâtoare. Oricum, concluzia la care se ajungea era că o singură astfel de experiență personală este suficientă pentru a-ți schimba viața. Pasajele din Scriptură care se refereau la a fi „născut din nou” și care, în mod tradițional, au fost interpretate dintotdeauna ca referințe despre Botez, erau acum transferate în sfera experiențelor subiective. Așa încât astăzi, atunci când oamenii sunt întrebați dacă au fost „născuți din nou”, sunt de fapt întrebați despre experiența lor interioară. Dar, conform tradiției ortodoxe, o experiență este doar o experiență. Aceasta poate fi importantă în viața noastră și poate fi chiar un catalizator pentru o schimbare majoră, dar nu există nicio experiență în urma căreia cineva să devină altcineva.

Experiența Sfântului Pavel pe drumul Damascului, descrisă în termeni foarte dramatici și repetată de câteva ori în Faptele Apostolilor, este relevantă pentru această distincție. Eu cred întru totul relatarea și cred că raportarea Sfântului Pavel la Hristos Domnul cel înviat s-a schimbat imediat. Nu cred, însă, că Saul a devenit Sfântul Pavel în momentul acela! Îndată ce a ajuns în Damasc și a găsit pe creștinul către care l-a trimis Domnul, Saul a fost botezat și a devenit un creștin plin de căință. În momentul acela a început o perioadă îndelungată din viața Sfântului Pavel. În Epistola către Galateni 1, 17, Sfântul Pavel menționează o perioadă petrecută în Arabia (prin care înțelegea pustia de la est de Damasc, nu Arabia Saudită de astăzi) care a durat până la 10 ani, după estimările unor cercetători. Apoi s-a întors în Damasc și acolo a petrecut 3 ani înainte să meargă la Ierusalim. A avut nevoie de răstimpul acesta nu numai ca să stea în pustie și ca Hristos să-i vorbească despre viața Lui, așa cum susțin unii fundamentaliști, ci pentru a înainta în viața duhovnicească. Așadar, el a devenit marele om al lui Dumnezeu nu în urma unei singure experiențe, ci în urma tuturor experiențelor trăite de el și mai ales în urma multor necazuri, încercări și suferințe. Am spus în trecut că americanii vor viața spirituală a Maicii Tereza și toți pantofii Imeldei Marcos, faimoasa colecționară de pantofi. Și mare parte din Penticostalismul modern și din vlăstarele lui chiar asta oferă: o trăire a lui Dumnezeu care poate transforma cele mai banale persoane în profeți ai Împărăției, fără să-i transforme în același timp și în asceți ai pustiului. Ori, Sfântul Pavel a fost un ascet, nu un penticostal!

Am părăsit Mișcarea Harismatică la douăzeci de ani, pentru că am observat că mă ducea spre ateism. Gândul meu a fost simplu: dacă limba Scripturii, pe care noi o foloseam cu atâta ușurință, nu conține mai mult adevăr decât aiurelile pe care le vedeam, atunci poate că ea nu este deloc adevărată. Eram încercat de deznădejde. Pentru a crede, voiam o mărturie sigură a existenței lui Dumnezeu, dar nu o mărturie care să fie o interpretare forțată sau subiectivă. Am început atunci o întoarcere la Tradiție. Mi-a luat ani de zile până să străbat tot drumul până la Ortodoxie, și nu fără abateri din drum. Dar criticile și bănuielile mele inițiale s-au dovedit a fi adevărate.

Ortodoxia, fără îndoială, a păstrat autenticitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu. Cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experierea energiilor necreate este dogmă în Ortodoxie. Cu toate acestea, nu avem o slujbă unde vii și primești „descoperirea energiilor necreate”, cum cred penticostalii că ar trebui să fie. Altfel Îl cunoaștem pe Dumnezeu și ne apropiem de El. Pentru aceasta ajungem la lecția grea a supunerii față de poruncile Lui: ne mărturisim păcatele, primim iertarea, suntem povățuiți să ne rugăm neîncetat cu toate că arareori reușim, postim regulat, citim Scriptura, citim despre viețile sfinților. Și așa ne adâncim în teologia care nu a fost scrisă ieri sau alaltăieri, ci în teologia dintotdeauna a Bisericii. Nu mai căutăm o „ultimă revelație” care trebuie experimentată, pentru că nu există – există Hristos. El este revelația Tatălui. Alte revelații pe care penticostalii pretind că le primesc sunt adesea altceva – dar nu de la Dumnezeu.

Nu sunt deloc surprins că Penticostalismul american crește, creează și formează multe lucruri pe lângă el. Este, în multe privințe, o experiență „americană”, foarte potrivită pentru a susține expansiunea și dominația noastră asupra culturii lumii. Dar adevărata teologie trebuie întemeiată în ultimă instanță pe adevărul experienței vii a Bisericii. „Noi”, însă, așa cum Hristos spunea despre iudei, „vorbim despre ceea ce știm”. Ne închinăm Dumnezeului viu și adevărat, pe Care Îl cunoaștem în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. La noi în Ortodoxie minunile n-au încetat niciodată.

Zilele trecute am avut „o experiență ortodoxă”, una din situațiile care au devenit obișnuite în viața mea. Am ajuns la magazinul unei fiice duhovnicești „la fix”. Ea mersese mai devreme la serviciu în ziua aceea și era aproape timpul să închidă. Dar afară a început să plouă și ea avea un aparat care trebuia cărat acasă. Mă gândisem la ea și trecusem doar așa, ca să vorbim puțin. Ne-am dat seama amândoi că nu ajunsesem acolo întâmplător. Dumnezeu m-a dus unde a vrut El, dar nu erau nici surle, nici trâmbițe și nimic care să mă facă să gândesc despre mine mai înalt decât o făcea măgarul lui Valaam.

Altă dată stăteam pe un doc, meditând la spovedania pe care urma să o fac curând. În timp ce așteptam, am văzut un bărbat cu un caiac pe râu. În cele din urmă acesta a ieșit la mal și, surprinzător, a venit pe doc. I-am vorbit politicos și apoi l-am ignorat dar, spre consternarea mea, el a început o discuție. Trebuie spus că eram îmbrăcat civil. Din una în alta, discuția, care era despre căutarea spirituală, a ajuns la Ortodoxie și mi-a spus că tot căutase pe cineva cu care să vorbească despre creștinismul ortodox. În momentul acela l-am întrerupt: „Știi unde te afli?” „Nu!”, a răspuns.

I-am spus că suntem în Așezământul ortodox „Sfântul Siluan Athonitul”. De asemenea, i-am spus că în cinci minute am programată o întâlnire, care în mod clar era pentru el și nu pentru mine. L-am condus la capelă, i-am făcut cunoștință cu părintele John Breck, spunându-i succint despre cum ne-am întâlnit. „În mod clar el este aici ca să vorbească cu dumneavoastră. Eu o să mă mărturisesc după Vecernie.” Nu surle. Nu trâmbițe. Doar Dumnezeu la lucru. Un prieten de-al meu, călugărul bielorus Inochentie, spunea: „Voi, americanii! Vorbiți despre minuni ca și cum n-ați crede în Dumnezeu.” Foarte adevărat. Înțeleg foamea care întreține Penticostalismul și îi compătimesc pe membrii acestei mișcări. Cultura secularizată în care trăim i-a despuiat pe mulți oameni de credința în Dumnezeu sau de credința în orice tip de realitate dincolo de propria lor experiență personală. Și totuși, inima tânjește după Dumnezeu. Dar, pe mine, aceeași tânjire nu mă lasă să ignor faptul că oamenii se lasă manipulați emoțional și se angajează într-o teologie de proastă calitate, pentru a confecționa un răspuns care nu este Dumnezeu. Când tata, care este predicator penticostal, a aflat că m-am botezat ortodox, a fost dărâmat. Mi-a zis: „Aveam așa mari speranțe în tine. Urma să ai o mega-biserică…” Dar eu i-am spus: „Tată, în sfârșit am găsit o teologie care este vrednică de demnitatea sufletului uman. O teologie care transcende puterea vieții și a morții.” Provocarea cea mai mare pentru o persoană ca mine, care o viață întreagă am fost penticostal, este aceea de a scăpa de modelul „Iisus pe post de drog”, adică de a folosi credința ca să continui să trăiesc bine, să fiu cât mai plin de succes, cât mai profitabil etc. Dumnezeu este prea important pentru ca noi să ne mulțumim cu altceva decât El. Unul dintre cele mai importante aspecte din spiritualitatea ortodoxă este un simț acut în problematica înșelării spirituale. Cartea clasică „Despre înșelare” a Sfântului Ignatie Briancianinov este una dintre cele mai bune în domeniu. Inimile noastre tânjesc după Dumnezeu, dar sunt adesea victime ale surogatelor, chiar în cadrul Ortodoxiei. Trăirea personală este extrem de importantă, dar este inevitabil un tărâm minat. Numai înțelepciunea lui Dumnezeu, manifestată în Scriptură și în viețile sfinților Lui, ne pot călăuzi printr-un asemenea teritoriu.

Sursa: putna.ro