Ce este dumnezeiasca dreptate şi cum se aplică ea?

Una dintre cele mai înalte şi mai neasemuite însuşiri, puteri sau lucrări dumnezeieşti este dreptatea, pe care Dumnezeu o acordă făpturilor Sale, după nevoile pe care le au, pentru funcţionarea şi existenţa lor firească.

Dumnezeu în două moduri ţine şi stăpâneşte făptura. Primul este puterea lui creatoare: „El a spus şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”. Al doilea este puterea şi pronia lui atotcuprinzătoare, care pe toate le ţine şi le „călăuzeşte” potrivit cu rostul fiecăreia. Aşadar, dumnezeiasca dreptate acordă fiecărei făpturi pronia care îi este de trebuinţă, ca să izbutească în scopul pentru care a fost creată. Astfel se atinge armonia firii. Ori de câte ori, dintr-un motiv oarecare, este tulburată armonia, dumnezeiasca dreptate readuce echilibrul şi astfel se continuă sau, mai bine zis, se lărgeşte funcţionarea în ritm normal a făpturii, potrivit dumnezeieştii vreri. După căderea celor două firi raţionale – a îngerilor şi a oamenilor – care a atras în stricăciune şi restul făpturii, au devenit vădite dumnezeieştile puteri şi lucrări şi mai cu seamă dumnezeiasca dreptate, care readuce elementele care nu se supun – pe fiecare în parte sau în întregul lor – la locul lor firesc şi la rânduială, aşa cum dintru început a fost aşezat de Creator.

Dumnezeiasca dreptate ţine fiinţele în bună rânduială şi nici un factor nu poate să se impună spre a strica planurile Sale. În ce priveşte elementele neînsufleţite, aşa stau lucrurile. Însă, în ce priveşte făpturile raţionale şi mai ales omul, deşi dreptatea dumnezeiască i se aplică acestuia în chip desăvârşit, pentru felurite pricini ale „iconomiei”, dreptatea se restabileşte în diverse moduri spre folosul fiecăruia. Este atât de multilaterală aşezarea dumnezeieştii dreptăţi, încât doar puţini, şi anume „cei luminaţi”, pot pricepe criteriile acesteia. Un îndemn al lui Pavel ne convinge de aceasta, când spune: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi, dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1 Cor. 11, 31-32). Căci fără de greş şi dumnezeieşte le ocârmuieşte pe toate dumnezeiasca dreptate, care intervine neînduplecat spre reaşezarea lucrurilor în buna lor rânduială firească, pentru că Dumnezeu nu a greşit întru nimic la crearea lor. Dacă dumnezeiasca dreptate nu ar readuce echilibrul, s-ar da impresia greşită că crearea făpturii, de la sine, a dat naştere dezechilibrelor, iar nu fărădelegea şi reaua folosire a făpturilor [de către fiinţele raţionale căzute]. Dumnezeiasca dreptate, fiind desăvârşită şi vrednică de Dumnezeu, precum de altfel şi toate îndreptările dumnezeieşti, se recunoaşte în două lucrări: în armonie şi în echilibru, pe de o parte, şi în răspândirea reală a dumnezeieştii Atotiubiri, pe de altă parte. Deşi noi, oamenii, ne arătăm nevrednici de locul de cinste ce ni s-a acordat şi ne încălcăm îndatorirea, El nu Îşi retrage dragostea şi grija atotţiitoare şi proniatoare, pentru că, după cuvântul lui Pavel, El nu Se căieşte că a dăruit [oamenilor] dumnezeieştile Sale harisme.

Aşezarea dumnezeieştii dreptăţi se arată în felurite chipuri. Sfântul psalmist şi Părinţii noştri – încercaţi în practica războiului nevăzut – ne spun multe despre acest subiect. Dacă omul are purtare de grijă, poate să dobândească înstăpânirea dumnezeieştii dreptăţi în viaţa lui. Trebuie să îndrepte greşeala prin pocăinţă şi sârguinţă, pe măsura iubirii de plăcere care a premers fărădelegii sale. „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18), „genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Ps. 108, 24), „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Ps. 101, 10), „jelind şi întristându-mă, aşa m-am smerit” (ps. 34, 14), „lacrimile mele să nu le treci sub tăcere” (Ps. 38, 16) şi „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 5).

Încălcarea legilor morale şi fizice, fie în viaţa noastră personală, fie, mai larg, în relaţie cu cele ce ne înconjoară, pricinuieşte o dublă vinovăţie potrivit legilor proniei atotcuprinzătoare, prin care Dumnezeu ţine şi ocârmuieşte zidirea. Un mod de încălcare este iraţionala distrugerea a firii din nebăgare de seamă şi din nepăsare; altul este satisfacerea plăcerilor împotriva firii care ne vin dinspre partea noastră pătimaşă – ceea ce este totuna cu perversiunea. În amândouă aceste încălcări dreptatea dumnezeiască intervine pentru a reaşeza echilibrul. La această acrivie a dumnezeieştii dreptăţi se referă Domnul nostru când spune: nici „o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece” (Matei 5, 18). Mai mult încă, dacă „orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2), ce altă înştiinţare mai ne este necesară pentru a fi convinşi de infailibilitatea dumnezeieştii dreptăţi? În acest sens, ne lămureşte foarte limpede o apoftegmă a Părinţilor noştri: „dacă nu vrei să pătimeşti rău, învaţă să nu faci rău!”. Ochiul neadormit al atotcuprinzătoarei pronii a lui Dumnezeu Care priveşte asupra zidirii Sale, lucrează prin dreptatea Lui vrednică de un Dumnezeu şi care nu dă greş, oricât ar părea acest lucru de neînţeles pentru oameni.

Stareţul Iosíf Vatopedinul

Extras din „Convorbiri în Athos”