”Astăzi, sufletele sunt searbede, fiindca oamenii nu mai au nevoie de suflete puternice pentru a face față dificultăților vieții.”

Caracteristica distinctivă a vieții contemporane este slăbiciunea voinței. Această slăbiciune sufletească are două cauze, în special: ușurința vieții și slăbiciunea patimilor. Astăzi, ușurința vieții este cauzată de dezvoltarea mijloacelor care ii sunt destinate, iar slăbiciunea patimilor este cauzată de usurinta vietii. In urmă cu saizeci de ani, viața era grea și dificilă. Cei mai mulți oameni erau nevoiti sa se lupte cu indarjire pentru viață. Acum o sută de ani, cineva care nu lupta, murea. Jumătate din populația Libanului a murit de foame în timpul Primului Război Mondial. Copiii erau nevoiti sa se maturizeze rapid. Un copil în vârstă de 10 ani, din acele vremuri, era mai dur și mai matur decât un copil de 20 de ani, din timpurile noastre. In trecut, oamenii erau nevoiti sa faca mari eforturi pentru a obține lucrurile pe care, astazi, le obtinem cu mare usurinta. Nimic nu era ușor. Asprimea vieții dadea nastere bărbăției.

Uitati modelul painii, spre exemplu… Astăzi, o aveti in casa oricând va doriți, și nu trebuie să faceti niciun efort în obținerea acesteia. Doar veți plăti pentru ea și, în general, este destul de ieftina. In trecut, îmi amintesc când eram copil, parintii mei se trezeau în jurul orei 2 dimineata, pentru a cerne făina, a face aluat, și apoi așteptau ca acesta sa creasca. Apoi il framantau, și-l lasau din nou la dospit. Această activitate lua destul de mult timp, mai ales cand trebuia sa pregatesti suficient de multa pâine pentru toată săptămâna. Apoi, aluatul era dus la cuptorul public și așteptai la rând. Apoi, de la cuptor, o aduceai din nou acasă si o depozitai, acoperita cu o pânză, astfel incat sa nu se usuce prea tare. Toata aceasta munca grea, care necesita timp și efort in folosul întregii gospodării, era ceva foarte obișnuit la acel moment.

In trecut, oamenii erau nevoiti sa indure, din cauza duritatii vieții. Ei isi munceau trupurile si trebuia să ramana răbdători și stoici, lucrand ore multe pe timpul zilei. Toate acestea și inca multe altele, presupuneau o voință puternică de a trăi. Oamenii se confruntau cu pericole, boli, foamete, fără a avea cele mai elementare mijlloace de protectie. Trebuia ca ei să aibă suflete puternice, care să reziste și să îndure, si nu sa moară. Doar foarte puțini oameni isi puteau respecta capriciile proprii. Patimile, în general, erau controlate, pentru că oamenii erau preocupați de necesitățile vieții. Situația lor și duritatea vieții nu le permitea să fie copleșiți de patimile lor. Usurinta vieții era puternic dezaprobata, intrucat amenința familia cu dezintegrarea și cu un nume rău și, de asemenea, Biserica și societatea. Din cauza dificultăților din viata oamenilor, ei aveau o nevoie zilnica de Dumnezeu, iar pentru ei frica de Dumnezeu era o necesitate.

Binecuvântările erau o chestiune de viață pentru oameni, iar cei care nu ascultau Poruncile, erau excluși din harul lui Dumnezeu. Viața dificilă era un mijloc adecvat pentru credință, urmand lui Hristos, în viață, in mod spontan.

Astăzi, sufletele sunt searbede, fiindca oamenii nu mai au nevoie de suflete puternice pentru a face față dificultăților vieții. În general, tehnologia a asigurat ușurință și lux, chiar daca mai există un miliard de oameni înfometați in lume. Ușor, s-a creat o stare de laxitate interioara în oameni, tocmai acest lux creand un teren fertil pentru patimile sufletului și ale trupului, astfel încât oamenii lucreaza acum, nu doar pentru a-si asigura nevoile lor de bază, ci pentru a-si asigura nevoile patimilor lor.

Atunci cand acestia au inceput sa devina obișnuiți cu calea patimilor, în viață, atunci au cazut in plasa celui rău. Satisfacerea patimilor ii domină, si puteti vedea o priveliște ciudată printre oameni. Sunt persoane care isi obtin cu greu nevoile lor de baza, dar nu vor să renunțe la ei înșiși, tratandu-si cu plăcere patimile proprii: haine, machiaj, tutun, statul pe la terase, cumpararea telefoanelor mobile și așa mai departe. Uneori, ajung chiar ingropati in datorii, pentru a-si satisface capriciile pe care care le au. În ce privește necesitățile vieții, lucrurile de bază au devenit iremediabil amestecate cu patimile și, astfel, nimic nu-i mai satisface. Placerile au scăpat de sub controlul lor, si încep să dea naștere patimilor! Nu există nicio diferență între cei bogați și cei săraci, în ce privește puterea patimilor active în sufletele și trupurile lor, ci numai în capacitatea lor de a le satisface cu generozitate!

Și astfel, în această realitate, voința pasiunilor a dominat toate celelalte in om. Ușurinta vietii materiale este reflectată în om, printr-o slăbiciune sufleteasca și prin slăbirea dorintei de a mai avea credință în Hristos. Din cauza dezvoltării și intinderii științei și intelectualizării vieții, omul a ajuns să se bazeze tot mai mult pe el însuși, iar apoi sa se foloseasca de propriile patimi. Acest lucru face ca omul să fie lovit de mândrie și, în practică, sa nu mai aiba nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, cu excepția războaielor și a catastrofelor și a bolilor. Ca urmare a acestui fapt, credința se atrofiază. Devine pur și simplu un set de sentimente și de idei, pentru ca omul sa-si sustina propriile sale patimi. Pentru a readuce la viață, trebuie sa existe credința într-o viață nouă, iar când această voință este afectata, sufletul slăbește, inima devine bolnava, iar sufletul este bolnav și bolile sufletului sporesc în timp, iar vointa si capacitatea de gandire, capacitatea de a ajunge la credinta in Hristos scad. Acest lucru face ca mulți să denatureze credința, sau să o paraseasca, sau să o inlocuiasca cu disperarea. Omul a căzut într-o capcană. El caută ușurința vieții și apoi cade pradă dominației patimilor asupra lui, iar patimile provoca multe boli în sufletul său, așa dupa cum distanțarea de Dumnezeu provoca disperare în suflet! Dumnezeu devine un străin!

Astfel, devine clar faptul că sărăcia, din perspectiva unei credințe vii în Dumnezeu, în vremurile dificile ale vietii lumesti, este mai bună decât luxul, iar o viață mai grea este mai bună decât una ușoară. De asemenea, devine clar că, în general, atunci când trupul traieste in lux, sufletul este epuizat și devine bolnav.

Intrebarea care se pune, este: e posibil ca omul să se mai întoarcă la acea stare, odata indepartat de Dumnezeu? In climatul psihologic actual, sunt benefice, intr-o anumita masura, educația creștină, cultura spirituală, cercetarea și studiile și lucruri de genul asta. Toate acestea, în contextul vieții contemporane, funcționează insa, mai degrabă in schimbarea formei exterioare a vieții, dar nu si in cea a conținutului și conștiinței ei. Omul de astăzi știe mai multe despre Dumnezeu, la nivel intelectual, este adevărat, dar el știe despre Dumnezeu mai puțin cu inima și cu ființa sa. Dumnezeu este un zeu al inimilor! Foarte rar veți găsi că erudiția teologică, indiferent de modul în care s-a dezvoltat ea, va aduce schimbări mari și profunde în pocăința unei noi vieti in Hristos. Caracteristica distinctivă a timpurilor noastre este invenția, invenția teologiilor conforme cu capriciile individului și ale grupului. Și, astfel, nu mai există nicio îndrumare pastorală, nicio predica, nicio învățătură, niciun program al Bisericii, care sa mai aiba efectele la care speram.

Numai sfinții, de pe ici și colo, mai pot influenta duritatea care ii caracterizeaza pe oamenii de azi, pentru că ei transmit un duh și se ofera ca modele pentru o viață nouă. Aceasta este ceea ce va mai puteti dori, în acest climat de nestatornicie în care ne aflăm, iar sfinții de azi nu sunt multi. Ceea ce se poate face omenește este prea puțin, indiferent de cât de greu am încerca, intrucat conștiința noastră este deja afectata. Acesta nu este, insa, un motiv de disperare, ci mai degrabă o invitatie la pocăință și rugăciune. În orice stare am fi, Dumnezeu Singur este capabil să ne scoată afară, în general vorbind, din această groapă adâncă, prin căile pe care El Singur le știe. Din punct de vedere omenesc, există doar războaie, catastrofe, foamete și plăgi care sa duca la daramarea idolului cultului omului in tehnologie și, prin urmare, al minții sale și al ego-ului său, si care sa-l ajute sa-si revina in sine, la umilința și deci la cultul Domnului său.

Cu toate acestea, să visezi la o epocă de aur, care sa combine realizările umane, civilizația, cunoașterea, invențiile și cultura, cu Evanghelia Mântuirii, nu este ceva realist. Fiul risipitor nu s-a întors la tatăl său, când era în toiul vieții sale risipitoare, ci doar după ce a căzut la nivelul de… porc. Atâta vreme cât omul nu realizează decadenta modului său de viață, de astăzi, cu depravarea sa intensa, el nu-si va putea reveni in sine și, mai apoi, la Domnul său!

Dupa cadere, Eva a dat naștere copiilor ei în durere, iar astăzi, doar prin durere omul neascultător se va naște, din nou, pentru Domnul său! Și astfel, nu putem sa ne asteptam decat la mai multe greutăți și suferințe, ca urmare a exploziei de patimi, dar tocmai pentru aceea trebuie să ne gandim la rugăciunea de dragul lumii, și nu doar la ușurința vieții și la relaxare! Pasiunile omului au eviscerat lucrurile bune ale pământului. Acum am intrat în etapa de lipsuri, dar sa avem grija, mai apoi vine foametea!!!

Un articol, pentru Agentia de stiri Lăcaşuri Ortodoxe®, in traducerea si adaptarea: KSLCatalin, dupa un cuvant rostit in aceste zile de Pr. Arhim. Touma, in Manastirea Sfantul Siluan Atonitul – Biserica Antiohiana)