Omul, odată unit cu Dumnezeu prin viaţa trăită în Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa întregii făpturi, prin legătura iubirii a toate câte sunt

În urma acestor necontenite îndeletniciri duhovniceşti, a citirii Sfintelor Scripturi şi a istovitoarelor lui nevoinţe şi osteneli, fericitul Părinte a ajuns la omorârea aproape cu desăvârşire a tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti, şi la o aşa luminare a minţii şi bunătate a inimii, încât chiar şi păsărilor cerului şi fiarelor sălbatice din pădure li se făcea cinstit, toate cucerindu-se şi îmblânzindu-se în faţa desăvârşitei lui nerăutăţi, ca oarecând în faţa strămoşului nostru Adam, pe când petrecea încă fără de vină în raiul desfătării. Şi acest lucru nu ne va părea nici curios şi nici lipsit de vrednicia crezării, dacă ţinem seama de faptul că omul, odată unit cu Dumnezeu prin viaţa trăită în Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa întregii făpturi, prin legătura iubirii a toate câte sunt. Căci pentru ochiul iubitor, schimbat duhovniceşte, lumea întreagă se schimbă la faţă, şi-i dă putinţă să vadă în făpturi frumuseţea lui Dumnezeu. “Cartea mea este întreaga făptură – spunea Sfântul Antonie cel Mare – şi stă deschisă înaintea ochilor mei, ori de câte ori vreau să citesc în ea cuvântul lui Dumnezeu”.

Pentru un astfel de ochi, totul este pătruns de prezenţa lui Dumnezeu în strălucirea întrupării şi învierii Sale. El se uită la lume cu alţi ochi, cu aceia ai sufletului şi priveşte în sine însuşi tainele dumnezeieşti. Atunci făptura este înnobilată în faţa privirii sale iluminate prin oglindirea lui Dumnezeu. De aici porneşte dragostea Sfinţilor pentru lumea animalelor şi tot aici îşi are obârşia puterea lor de îmblânzire şi stăpânire asupra tuturor fiarelor sălbatice. Căci totul se supune în faţa celui ce a dobândit nepătimirea, aşa cum se supuneau toate vieţuitoarele lui Adam înainte de căderea în păcat. Orice făptură, cuvântătoare sau necuvântătoare, respectă pe omul curat şi smerit, spunea Sfântul Isaac Sirul. Dacă el se apropie de fiarele sălbatice, îndată ce ele îşi întorc privirea către el, sălbăticia lor se îmblânzeşte şi ele se apropie de stăpânul lor, îşi pleacă cerbicea înaintea lui, îi ling mâinile şi picioarele, căci de la el se răspândeşte un miros cunoscut lor; este mirosul acelui duhovnicesc parfum, care se răspândea din fiinţa lui Adam până a nu păcătui, pe când punea nume făpturilor în Paradis, acestea fiind adunate în jurul lui ca nişte copii.

Această dumnezeiască mireasmă ne-a fost răpită odată cu săvârşirea păcatului, dar Hristos a reînnoit-o înlăuntrul nostru şi ne-a dăruit-o iarăşi, ungând neamul omenesc din nou cu acest parfum haric, prin aceea că ne-a dăruit iarăşi Duh din Duhul Său.

Părintele Serafim, prin toate nevoinţele arătate până aici, ca şi întreaga sa viaţă trăită numai în Dumnezeu, îşi redobândise acest parfum al harului Duhului Sfânt, care-i dădea posibilitatea să restabilească acea minunată armonie din paradis, care existase între om şi restul făpturii.

Adeseori venea la el un urs voinic, pe care Preacuviosul Serafim îl hrănea cu pâine din mână; la porunca lui ursul se ducea în pădure şi venea iarăşi după aceea şi el îl hrănea din nou, dând uneori şi vizitatorilor ce veneau la dânsul să dea hrană fiarei şi aceia săvârşeau porunca fără teamă.

În analele Mănăstirii Diveevsk se păstrează următoarea istorisire a călugăriţei Matroana Pleşceeva: “Intrând ca soră în Mănăstirea Diveevsk am făcut între altele, cu binecuvântarea Părintelui Serafim, şi ascultarea de bucătăreasă de obşte. Într-un timp însă, atât din cauza slăbirii sănătăţii, dar mai ales din cauza unei vrăjmaşe ispitiri diavoleşti, am ajuns la o aşa de mare tulburare şi mâhnire sufletească, încât m-am hotărât să plec definitiv din mănăstire, pe ascuns, fără binecuvântare, atât de grea şi nesuferită îmi devenise această ascultare. Fără îndoială că Părintele Serafim a cunoscut cu duhul ispitirea mea, lucru pe care l-am înţeles din aceea că tocmai în toiul frământărilor mele sufleteşti celor mai grele, a trimis pe cineva să mă cheme la el. Voind să-i îndeplinesc porunca, m-am dus la el a treia zi, de Sfântul Petru şi Pavel, după ce am dat surorilor masa. Pe drum, am plâns tot timpul.

Ajungând la uşa chiliei lui din Mănăstirea Sarovului, am făcut obişnuita rugăciune şi el, zicând <<Amin>>, m-a întâmpinat ca un adevărat părinte iubitor de fii şi luându-mă de amândouă mâinile, m-a dus în chilie. Apoi a spus: <<Iată, bucuria mea, te-am chemat mai dinainte şi te-am aşteptat azi toată ziua>>. Eu am spus: <<Părinte, tu ştii ce ascultare am eu; mai repede nu am putut să vin. Îndată ce am dat surorilor masa, am plecat şi tot drumul am plâns>>. Atunci părintele Serafim mi-a şters lacrimile cu batista lui, zicând: <<Maică, lacrimile tale nu s-au vărsat în zadar pe pământ>>.

Şi apoi ducându-mă la icoana Tânguirii Maicii Domnului, mi-a spus: <<Sărut-o maică! Împărăteasa cerului te va mângâia>>. Eu am sărutat icoana şi am simţit deodată o aşa mare bucurie în suflet, că m-am înviorat cu desăvârşire. După aceea, Părintele Serafim a spus: <<Aşa, maică; acum du-te la arhondaric, iar mâine să vii la chilia mea din pădure>>. Eu însă i-am răspuns: <<Părinte, mă tem să merg singură prin pădure tocmai până acolo!>>. Dar el mi-a răspuns: <<Tu, maică, vino până acolo la chilie, zicând mereu cu glas tare: ,,Doamne miluieşte”>>. <<Dar să nu vii dis-de-dimineaţă – a continuat el, ci după ce te vei scula, să faci mai întâi cincizeci de închinăciuni şi după aceea să vii>>.

Iar eu am făcut întocmai cum m-a învăţat Părintele Serafim. După ce m-am sculat, am făcut cincizeci de închinăciuni şi am pornit la drum cu <<Doamne miluieşte>> în gură şi, într-adevăr, nu am simţit nicio frică, ci dimpotrivă o mare bucurie sufletească cu rugăciunile Părintelui Serafim.

Ajungând la sihăstria lui, l-am văzut deodată şezând în preajma chiliei, pe un trunchi de copac, şi lângă el o namilă fioroasă de urs. Am încremenit de frică şi am strigat cu toată puterea: << Of, p[rinte, mor!>> Şi am căzut la pământ. Auzind vocea mea, Părintele Serafim a lovit uşor ursul pe spate şi i-a făcut semn cu mâna. Atunci fiara, întocmai ca o fiinţă înţelegătoare, îndată a plecat în desişul pădurii în direcţia unde i-a făcut Părintele semn cu mâna. Iar eu, văzând toate acestea, tremuram de frică, şi chiar atunci când părintele s-a apropiat de mine, zicând: <<Nu te teme şi nu te speria!>>, eu continuam să strig: <<Of, mor!>> La aceste cuvinte, Părintele Serafim mi-a răspuns: <<Nu, maică, aceasta nu înseamnă moarte. Moartea este încă departe de tine. Asta înseamnă bucurie>>. După aceasta m-a dus la trunchiul unde şezuse mai înainte, m-a aşezat pe el şi a şezut şi dânsul rugându-se. Dar n-am apucat noi bine să ne aşezăm şi iată că, deodată, acelaşi urs iese din pădure şi, apropiindu-se de părintele Serafim, se tolăneşte la picioarele lui.

Eu însă, văzându-mă în vecinătatea unei fiare aşa de îngrozitoare, la început m-a cuprins o neînchipuită groază, dar mai pe urmă văzând că Părintele Serafim se poartă cu el fără nicio frică, întocmai ca şi un mieluşel, şi chiar îl hrăneşte cu pâine din mână, am început să mî înviorez. În acel moment faţa marelui Părinte mi s-a arătat deosebit de minunată. Era veselă şi minunată ca a unui înger. În sfârşit, după ce m-am liniştit eu de-a binelea, iar părintele a dat ursului aproape toată pâinea pe care o avea în mână, mi-a dat şi mie o bucăţică ce mai rămăsese, poruncindu-mi să o dau fiarei. Dar eu am răspuns:<<Mă tem, părinte, ca nu cumva să-mi apuce şi mâna odată cu pâinea!>>. Dar în mintea mea mă bucuram, socotind că dacă mi-ar muşca mâna, aş scăpa de bucătărie. Părintele Serafim însă a zâmbit şi a zis: <<Tu maică, ai credinţă că nu-ţi va apuca mâna!>> Atunci am luat pâinea şi bucăţică cu bucăţică am dat-o ursului toată cu aşa bucurie şi mângâiere că dacă aş mai fi avut i-aş mai fi dat, deoarece fiara s-a arătat blândă şi faţă de mine păcătoasa, cu rugăciunile Părintelui Serafim.

Părintele mi-a spus:<<Maică, îţi aduci aminte că Precuviosului Părinte Gherasim de la Iordan îi slujea un leu, iar sărmanului Serafim îi slujeşte un urs! Iată, şi fiarele slujesc nouă, iar tu maică te mâhneşti! Dar de ce să ne mâhnim? La voi la Diveevsk va veni o aşa de mare bucurie, că şi însăşi familia împărătească are să vă viziteze şi pe tine o să te întrebe de sărmanul Serafim. Iar tu maică să nu te temi şi să spui cum noi doi am dat de mâncare ursului. Iată, dacă aş fi acut la mine un foarfece, l-aş fi tuns spre încredinţare. Aşă că te rog pentru Domnul, maică, să nu te mâhneşti niciodată pentru niciun motiv, ci să urmezi întotdeauna pilda smereniei preacuviosei Isidora>>.

Atunci eu am zis în simplitatea inimii mele:<<Părinte, dacă surorile din Diveevsk ar vedea acest urs ar muri de frică>>. Iar el mi-a răspuns: <<Nu, maică, surorile nu-l vor vedea niciodată!>> <<Dar dacă-l va omorî cineva?>> am întrebat eu, <<mi-e milă de el>>. Stareţul însă mi-a răspuns: <<Nu, niciodată nu va fi omorât, căci afară de tine nu-l va vedea nimeni>>. Apoi am început a mă gândi în sinea mea cum să spun surorilor despre cele ce am văzut. Dar Părintele Serafim, cunoscând gândurile mele, a răspuns: <<Nu, maică, mai înainte de a trece 11 ani de la moartea mea, să nu spui nimănui despre aceasta. Abia după aceea îţi va descoperi Dumnezeu cui să spui>>”.

După ce au trecut 11 ani de la moartea lui, această maică văzând odată pe pictorul Eftimie Vasilievici pictând chipul Părintelui Serafim i-a zis: ,,Ar fi bine să-l pictezi pe Părintele Serafim cu un urs lângă el”. Şi întrebând pictorul pe călugăriţă pentru care motiv, ea i-a explicat totul. Şi abia după aceea şi-a dat seama că de la moartea marelui Părinte duhovnicesc Serafim trecuseră exact 11 ani.

Aşa petrecea Părintele Serafim şi aşa erau darurile duhovniceşti cu care Dumnezeu începuse să împodobească sufletul lui curat. Dar pentru desăvârşire nu sunt hotare şi cel silitor în trăirea vieţii duhovniceşti pătrunde cu privirea lui vulturească până la cele din urmă înălţimi ale petrecerii după Dumnezeu, care se pierd în lumina îndumnezeitoare a strălucirii de pe Tabor. Pe acestea dorindu-le ca cerbul izvoarele apelor, nu se va lăsa copleşit de osteneli până nu şi le va dobândi. Aşa a făcut şi Părintele Serafim şi a început să se exerciteze cu alte nevoinţe duhovniceşti, întru nimic îndoindu-se.

Viaţa în pustie – Sfântul Serafim de Sarov

Din Arhim. Dosoftei Morariu, “Sfântul Serafim de Sarov”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.122-128