Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – Toiag de nădejde în călătoria Postului Mare

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306 – 373) marchează slujbele Postului Mare. Scurtă şi de o mare profunzime, ea este însoţită de metanii mari – închinăciuni cu fruntea până la pământ.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!

„Doamne” sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu. Totuşi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare „Stăpânul vieţii mele”. El este cel care dă sens vieţii mele. Relaţia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este „Stăpânul vieţii mele”, pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă şi iar dă, din belşug.

„Trândăvia” nu este lenevirea din dimineţile noastre de vacanţă. Trândăvia înseamnă uitarea, adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Pentru unii înseamnă agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Această „trândăvie” duce la descurajare, la ceea ce asceţii numesc „akedie” – silă de viaţă, deznădejde. La ce bun totul? M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent.

Mai poţi, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul „iubirii de stăpânie” sau în cel al „grăirii în deşert”. Avem nevoie de sclavi şi de duşmani, ni-i inventăm noi înşine, îi sacralizăm chiar. Să stăpâneşti, să te simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale; torturându-l pe celălalt – pentru că întotdeauna el e cel vinovat. În ce priveşte „vorbirea în deşert”, ea desemnează orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Trăim într-o civilizaţie a „vorbelor deşarte”, a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

„Curăţia” este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepţiuni moralizatoare şi înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea şi integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare, îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal.

Pentru bărbatul şi femeia care se iubesc sincer şi care îşi sunt credincioşi unul altuia, curăţia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, transformarea eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce şi răbdătoare.

„Smerenia” înscrie credinţa în existenţa de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc şi lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înşine. Cel care ar spune „sunt smerit” ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ţi propui, prin ascultare, detaşare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere, deci, la primirea harului. Şi mai ales prin „frica de Dumnezeu”, care nu este teroarea sclavului în faţa unui stăpân aspru care pedepseşte, ci spaima subită de a nu-şi pierde viaţa în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. Smerenia se materializează şi în puterea de a acorda atenţie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă.

„Răbdarea” este opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul şi asta fără întârziere . Răbdarea se încrede în timp; în timpul care consumă, desparte şi distruge, şi în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruieşte Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniştii; cel care merge spre Înviere, timpul speranţei. Astfel, răbdarea este atentă la maturaţii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desfiinţează sau încremeneşte în moarte, când speranţele colective şi personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că „toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Cor. 13, 7).

Totul culminează în „dragoste”, care constituie sinteza tuturor virtuţilor, a căror esenţă este Hristos. Eliberarea, prin răbdare şi speranţă, de „patimile” nerăbdătoare şi deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la „dragostea nebună” a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Sf. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinţeşte că devine „un sărac plin de iubire frăţească”. Sărac, pentru că se leapădă de funcţiile lui, de importanţa lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele şi obsesiile sale, pentru că se deschide în acelaşi timp lui Dumnezeu şi aproapelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măşti ale urâţeniei şi ale păcatelor, aşa cum face şi Iisus în evanghelii.

Aşa, Doamne, Împărate,
dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Ultima cerere denunţă, dă pe faţă una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca şi în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăşti, să dispreţuieşti, să desfiinţezi…

„A-ţi vedea păcatele” nu înseamnă să stai să socoteşti orice călcare de poruncă, ci să te simţi sufocat, înecat, pierdut şi zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înţelegi că ai trădat iubirea şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui. „Mai mare lucru este să-şi vadă cineva păcatele decât să învieze din morţi”, spune o vorbă veche. Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva.

Rugăciunea Sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza. Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate: „Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: «Du-te», şi se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: «Vino», şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: «Fă aceasta», şi face.” (Sf. Ioan Scărarul).

Fragmente din Olivier Clement, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 – februarie 2012