O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate lucrurile pentru toţi oamenii!

„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.”

Cei îngheţaţi se strâng în jurul focului, ce flămânzi se strâng în jurul mesei; cei care au răbdat suferinţă mare în noaptea cea lungă se bucură la venirea zorilor; cei sleiţi de lupte aprige se veselesc la venirea biruinţei neaşteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate lucrurile pentru toţi oamenii! O, Prea bogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă! Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucură-te, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei.lor!

Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit. Oricare altă biruinţa de pe pământ a deosebit şi încă îi deosebeşte pe oameni, unii de alţii. Atunci când un împărat pământesc câştiga o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucură, iar celălalt se plânge. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiş este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutăţii: biruitorul obişnuit, de pe pământ, se bucură atât prin râsul său, cât şi prin lacrimile duşmanului său biruit. El nici nu vede cum loveşte râul prin mijlocirea bucuriei.
Când Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit într-o cuşcă de fier în faţa căreia a mâncat un ospăţ al biruinţei. Răutatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticăloşia lui a fost hrana veseliei lui. O, fraţii mei, ce scurtă bucurie este răutatea! O, răul este hrană prea otrăvitoare pentru veselie! Când regele Ştefan Duşan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pământul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adâncă, a plecat la o mănăstire ca să postească şi să se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decât cel dintâi. Dar această biruinţă, ca fiecare biruinţă, nu era lipsită de tăişul pregătit pentru cel care a biruit. Dar chiar şi cea mai înflăcărată istorie a lumii este ca un soare, ale cărui raze sunt pe jumătate luminoase, pe jumătate întunecate.

Numai biruinţa lui Hristos este ca soarele care revarsă raze strălucitoare peste toţi cei care se află sub el. Numai biruinţa lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai această singură este fără de răutate sau pizmă.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de taine? Este; dar în acelaşi timp este descoperită şi întregii omeniri, celor vii şi celor.morţi.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de dar? Este, şi mai mult decât atât. Nu este mama mai plină de dar când, nu o dată sau de două ori îşi izbăveşte copiii de şerpi, dar pentru a-i izbăvi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul şerpilor şi îi arde în întregime?

Vei spune că aceasta este o biruinţă tămăduitoare? Este, tămăduitoare şi mântuitoare pentru vecii vecilor. Această biruinţă aleasă mântuieşte oamenii de rău şi îi face fără de păcat şi fără de moarte. Nemurirea fără lipsirea de păcat ar însemna doar lărgirea puterii răului, şi a răutăţii şi a pizmei, dar nemurirea dimpreună cu lipsa de păcat aduce bucuria fără de margini şi îi face pe oameni fraţii îngerilor minunaţi ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este înşfăcare, ci dăruire. Cuceritorii pământeşti iau biruinţă asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pământesc, împărat sau căpetenie, nu doreşte că biruinţa lui să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul Cel Înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile, fiecăruia dintre noi şi nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruinţa Lui, ne facem biruitori – cu alte cuvinte: mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât am.fost.

Biruinţele pământeşti arată mai bine când sunt privite de departe, dar sunt mai urâte şi mai respingătoare când sunt privite de aproape; în vreme ce, în ceea ce priveşte biruinţa lui Hristos, nu se poate spune de unde arătă mai bine, de departe sau de aproape. Privind această biruinţă de departe, ne minunăm de aceasta, ca fiind fără de asemănare în strălucirea, curăţia şi harul ei mântuitor. Privind această biruinţă de aproape, ne minunăm de aceasta, pentru că sunt învinşi vrăjmaşii cumpliţi şi pentru că au fost sloboziţi robi fără de număr ai lor. Astăzi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinată sărbătoririi acestei biruinţe a lui Hristos şi de aceea se cade să privim această biruinţă de aproape, atât pentru mai bună noastră cunoaştere, cât şi pentru mai marea noastră bucurie.

Atunci să ne apropiem de Domnul nostru înviat şi biruitor şi să ne întrebăm:

Mai întâi: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Învierea Sa?

Prin Învierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrăjmaşi ai vieţii şi ai cinstei omeneşti: moartea şi păcatul. Aceşti doi vrăjmaşi ai oamenilor s-au născut atunci când primul om s-a despărţit de Dumnezeu, călcând peste poruncile despre ascultare, faţă de Făcătorul său. În Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici păcatul, nici frică nici ruşinea. Pentru ca, despărţindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaşte nimic despre moarte şi trăind în ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu, el nu putut cunoaşte nimic despre păcat. Acolo unde nu se cunoaşte moartea nu există frică; şi acolo unde nu se cunoaşte păcatul, nu s-a născut nici ruşinea din păcat. De îndată ce omul a păcătuit împotriva ascultării mântuitoare faţă de Dumnezeu, atât frica, cât şi ruşinea, au venit împreună cu păcatul: omul s-a simţit la o depărtare nemărginită faţă de Dumnezeu, şi a simţit dinainte secerea morţii asupra lui. De aceea, atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi a întrebat: „Adame, unde eşti?”, el a spus: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3:9-10). Până atunci, glasul lui Dumnezeu îl încurajase, îl bucurase şi îl însufleţise pe Adam, dar atunci, când se săvârşise păcatul, acelaşi glas aducea slăbiciune, groază, moarte. Până atunci Adam se ştia înveşmântat în acoperământul fără de moarte al îngerilor, dar atunci el s-a ştiut stricat de păcat, jefuit, pângărit şi coborât până la treapta animalelor şi coborât până la măsura unui pitic. Aşadar, fraţii mei, vedeţi cât de îngrozitor este cel mai mic păcat al neascultării faţă de Dumnezeu. Căpătând frică faţă de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului – ca o pisică de casă care, atunci când se sălbăticeşte, o porneşte pe dealuri şi începe să se ascundă de stăpânul ei şi de mâna care a hrănit-o! Adam a început să caute ocrotire în afară Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecată, pe care le stăpânise pe deplin până atunci. Un păcat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutălea, al miilea, până când omul s-a făcut în cele din urmă ca animalul între animale şi că pământul între cele pământeşti, atât în trup cât şi în suflet. Calea păcătoasă pe care a pornit-o Adam l-a dus către pământ şi în pământ. Şi astfel Dumnezeu a spus: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19), arătând nu numai judecata lui Dumnezeu ci şi o socotinţă mai mare asupra celor pământeşti şi a risipirii omului, care, odată început, a crescut grabnic.

Urmaşii lui Adam, neam după neam, s-au legat din ce în ce mai mult de pământ şi s-au tot fărâmiţat, şi s-au împrăştiat, păcătuind cu ruşine şi murind cu frică şi groază. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur şi ţărână; dar, cu cât se ascundeau mai mult, cu atât se lepădau mai mult de adevăratul Dumnezeu şi cu atât L-au uitat mai mult. Natura, care se întindea odinioară la picioarele oamenilor, treptat a crescut până deasupra capului lor, astfel că în cele din urmă, aceasta a ascuns cu totul faţa lui Dumnezeu de la ei şi a luat locul Lui. Şi omul a început să-şi facă un dumnezeu din natură: ascultând de ea, purtându-se potrivit cu ea, rugându-se ei şi aducându-i jertfe. Dar închinarea la natură nu a fost în stare să o izbăvească nici pe aceasta nici pe om de la moarte şi stricăciune. Calea cumplită pe care o urma omenirea era calea păcatului; şi această cale pierzătoare ducea neînduplecat către cetatea cea una întunecată şi numai una: cetatea morţii. Împăraţii pământului au cârmuit oamenii; păcatul şi moartea au cârmuit atât oamenii cât şi împăraţii. Cu cât calea ducea mai departe, cu atât sporea greutatea păcatului, precum bulgarul de zăpadă care se rostogoleşte la vale. Omenirea ajunsese în adâncurile deznădejdii când a apărut Biruitorul cel ceresc ca să-i mântuiască.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Veşnic fără de păcat şi veşnic fără de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presărând florile nemuririi odată cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea păcatului şi morţii au înviat la cuvântul Lui. Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de păcate asupra Lui, în acelaşi chip în care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbrăcat în veşmânt de om, muritor. Dar păcatul omenesc era atât de greu şi de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorât în mormânt. Însutit fie binecuvântat acel mormânt din care a ţâşnit râu întreg de nemurire pentru întreaga omenire! Biruitorul a pogorât dincolo de morminte, până în iad, unde a răsturnat tronul lui Satan şi a stricat pământul roditor al tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adâncimea mormântului, Biruitorul S-a înălţat în cerurile cele mai înalte, deschizând o cale nouă – către cetatea vieţii. El a stricat iadul întru toată tăria Lui şi, întru tăria Lui, a slăvit trupul Său şi S-a înălţat din mormânt – întru puterea Lui, care este nedespărţită de aceea a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Blând ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinţă şi la moarte, şi puternic fiind ca Dumnezeu, El a răbdat suferinţa şi a biruit moartea. Învierea Sa este adevărată şi este în acelaşi timp proorocirea şi chipul învierii noastre – căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi (I Corinteni 15:52).

Unii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel înviat a biruit moartea, când oamenii încă mor? Cei care vin în această lume prin pântecele mamei lor o vor părăsi prin moarte şi mormânt. Aceasta este regulă. Numai că, pentru noi, cei care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prăpastie adâncă întunecată, ci naşterea la viaţă nouă şi întoarcere în patria noastră. Pentru noi mormântul nu mai este un întuneric veşnic, ci poartă la care ne aşteaptă îngerii minunaţi ai lui Dumnezeu. Pentru toţi cei care sunt îndestulaţi de dragoste pentru Preafrumosul şi Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormântul s-a făcut doar ultima împiedicare până a ajunge înaintea feţei Lui – şi această împiedicare este neputincioasă, ca pânza de păianjen. Şi astfel slăvitul Apostol Pavel striga: „Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea, un câştig” (Filipeni 1:21). Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nu se face văzută înaintea Lui? Mormântul nu mai este o prăpastie adâncă, pentru că El a umplut-o cu Sine; nici mormântul nu mai este întuneric pentru că El l-a luminat; nici frică şi groază nu mai este pentru că El arată începutul, nu sfârşitul; nici nu este patria noastră veşnică, ci numai uşă către patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Învierea lui Hristos şi de după, este că şi deosebirea dintre un incendiu foarte întins şi flacăra unei lumânări. Biruinţa lui Hristos este esenţială, şi de aceea, prin El, moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Corinteni 15:54)

Alţii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel Înviat a biruit păcatul, când oamenii încă păcătuiesc? Domnul a biruit păcatul cu adevărat. El a biruit păcatul prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat; apoi prin viaţa curată şi fără de păcat de pe pământ; apoi prin suferinţă Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; şi în cele din urmă El a încununat această biruinţă prin Învierea Sa cea slăvită. El S-a făcut leacul, leacul potrivit şi de netăgăduit, împotriva păcatului. Cel care este lovit de păcat numai de Hristos poate fi tămăduit. Cel care nu doreşte să cadă în păcat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba această dorire în realitate. Când oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit această boală! Ei au spus acelaşi lucru când au descoperit vindecarea pentru amigdalită, durere de dinţi, gută şi alte boli asemănătoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecării unei boli înseamnă biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru că El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se afla dincolo de toate bolile – pentru păcat, din care s-au născut toate celelalte boli şi toate celelalte suferinţe ale omului, atât trupeşti cât şi sufleteşti. Acest leac este El Însuşi, Domnul Cel înviat şi viu. El este singurul Leac bine lucrător împotriva păcatului.

Dacă oamenii, chiar şi astăzi, păcătuiesc, şi păcătuind ajung la pieire, aceasta nu înseamnă că Hristos nu a biruit păcatul, ci numai faptul că acei oameni nu au luat acel leac, unul şi numai unul, împotriva bolii lor aducătoare de moarte; aceasta înseamnă, fie că nu Îl cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, dacă Îl cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricină sau alta. Dar istoria arată, prin mii şi mii de glasuri, ca cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor şi îl iau în trupurile lor, se tămăduiesc şi se fac întregi. Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca aceştia să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al vinului. Aceasta a făcut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui nemăsurată pentru oameni, pur şi simplu pentru a le uşura apropierea de leacul de viaţă dătător împotriva păcatului şi a stricăciunii aduse de păcat. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el… şi va trăi prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care păcătuiesc hrănesc păcatul şi viaţă care se află în ei se pierde prin păcat. Totuşi, cei care se hrănesc cu Domnul Cel viu, se hrănesc cu viaţă şi viaţa din ei sporeşte tot mai mult şi moartea se împuţinează. Şi cu cât viaţa sporeşte, cu atât păcatul se micşorează. Dulceaţa neroadă şi întunecată a păcatului se înlocuieşte în ei cu dulceaţa plină de bucurie şi de viaţă dătătoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvântaţi sunt cei care au încercat şi au simţit această taină în viaţa lor. Ei se pot numi fii ai luminii şi copii ai harului. Când vor trece din viaţa aceasta, ei vor părăsi spitalul fără să mai fie bolnavi, ci oameni sănătoşi.

În al doilea rând: pe cine a slobozit Hristos prin biruinţa Sa?

Ne întrebăm acum: pe cine a slobozit Domnul Cel înviat prin biruinţa Lui asupra păcatului şi a morţii? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau poziţii sociale? Nu; în nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, în esenţă, biruinţa răutăcioasă a cuceritorilor pământeşti. Domnul nu Se numeşte „Iubitorul iudeilor” sau „Iubitorul grecilor” sau „Iubitorul săracilor” sau „Iubitorul aristocraţilor” ci „Iubitorul oamenilor”. El a pregătit biruinţa Sa pentru toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire între oameni, pe care numai ei singuri le născocesc şi le socotesc. El a dobândit biruinţa pentru totdeauna şi pentru ajutorul tuturor oamenilor zidiţi şi le-a dăruit-o tuturor. Celor care primesc această biruinţă şi aceasta se face şi biruinţa lor, El le-a făgăduit viaţa veşnică şi sălăşluirea dimpreună cu El în Împărăţia cea cerească. El nu sileşte pe nimeni să primească această biruinţă, cu toate că are un preţ atât de scump, ci lasă oamenilor libertatea de a alege dacă o primesc sau nu. Aşa cum omul în Rai a ales în chip liber căderea, moartea şi păcatul din mâinile lui Satan, tot la fel omul este liber şi acum să aleagă viaţa şi mântuirea din mâinile Domnului Celui Biruitor. Biruinţa lui Hristos este un balsam, balsam de viaţă dătător, pentru toţi oamenii, toţi cei care au căpătat lepră din păcat şi din moarte.

Acest balsam îi face pe bolnavi sănătoşi şi pe cei sănătoşi şi mai sănătoşi.

Acest balsam înviază morţii şi dă mai mare tărie vieţii celor ce sunt în viaţă.

Acest balsam înţelepţeşte omul, îl înnobilează şi îl îndumnezeieşte; îi sporeşte puterea însutit, înmiit şi îi înalţă cinstirea cu mult deasupra întregii celeilalte naturi, în starea ei de slăbiciune, până la strălucirea şi frumuseţea îngerilor şi arhanghelilor lui.Dumnezeu.

O, balsam preafrumos şi dătător de viaţă! Ce mână nu te-ar lua pe tine? Ce inimă nu te-ar pune pe rănile ei? Care gură nu ţi-ar cânta cântări de laudă? Care până nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecările pe care tu le-ai făcut celor bolnavi şi învierile din morţi săvârşite de tine până acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunoştinţa faţă de tine?

Atunci, veniţi toţi fraţii mei, care vă temeţi de moarte. Veniţi mai aproape de Hristos Cel Înviat şi Cel care Înviază, şi El vă va slobozi pe voi din moarte şi din frica de moarte.

Veniţi, toţi cei care trăiţi sub ruşinea păcatelor voastre săvârşite în chip deschis sau în ascuns. Apropiaţi-vă de Izvorul de apă vie, care vă spală şi vă curăţeşte şi care poate să facă din vasul cel mai murdar vasul mai alb decât zăpada.

Veniţi, toţi cei care căutaţi sănătatea, puterea, frumuseţea şi bucuria. Iată, Hristos Cel înviat este Izvorul tuturor acestora. El vă aşteaptă cu milă şi cu dragoste aprinsă, voind ca nici unul să nu se piardă.

Închinaţi-vă înaintea Lui, în trup şi în suflet. Uniţi-vă cu El cu toată mintea şi cu gândurile voastre. Îmbrăţişaţi-L din toată inima voastră. Nu aduceţi slavă înrobitorului, ci Eliberatorului; nu vă uniţi cu pierzătorul ci cu Mântuitorul; nu îmbrăţişaţi pe cel străin ci pe Rudenia voastră cea mai apropiată şi pe Prietenul vostru cel mai drag.

Domnul cel Înviat este Minunea minunilor, dar în timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeaşi fire ca şi voi – de fire omenească adevărată, firea cea dintâi, aşa cum era a lui Adam în Rai. Firea omenească adevărată nu a fost zidită pentru a fi înrobită firii lipsite de judecată, care o înconjoară, ci ca să stăpânească firea prin puterea ei. Adevărata fire a omului nu stă nici în nevrednicie, nici în boală, nici în moarte şi nici în păcătoşenie, ci în slavă şi sănătate, nepăcătoşenie şi viaţa veşnică.

Domnul Cel Înviat a sfâşiat catapeteasma care despărţea Dumnezeirea de omenirea cea adevărată şi ne-a arătat în El măreţia şi frumuseţea şi a unuia şi a celuilalt. Nici un om nu poate să cunoască pe Dumnezeu adevărat decât numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat; şi nimeni nu poate să cunoască omul adevărat decât numai prin El.
Hristos a înviat, fraţii mei!

Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a stricat împărăţia întunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. Slavă şi laudă să Îi aducem Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici