Despre lene şi trândăvie

Leneşul se scoală din pat după ce soarele a năpădit de mult în piaţă, când cei mulţi s-au şi săturat de muncă. După ce se scoală, se întinde, întocmai ca porcul pus la îngrăşat! Şi-a risipit în somnoreală cea mai frumoasă parte a zilei, stând întins multă vreme în pat. Apoi se găteşte şi pe urmă iese la iveală.

Veritabilă privelişte a neruşinării! Ajunge undeva, se aşează, spune şi face asemenea lucruri, încât mai bine ar fi fost pentru el să fi dormit mai departe decât să se fi sculat.

Aude o veste neliniştitoare, n-are tăria nici cât a unui copilaş; iar la o veste bună, nu-i nici un copilaş care să se bucure mai tare ca el. Tot ceea ce-i rău se prinde de el. Şi-i gata la mânie, la invidie, la gelozie, la toate viciile… Zi de zi, boala i se înrăutăţeşte. Cade într-o apatie; nu-i decât cenuşă şi pulbere.

Să vedem, aşadar, care-i dulceaţa trândăviei. S-ar crede că-i libertatea, lipsa de îndeletnicire. Dar ce este, oare, mai departe de plăcere decât un om care nu are nimic de făcut? Ce stare mai grea şi mai ticăloasă?

Este în firea sufletului să fie fără încetare în mişcare – el neputând suferi repaosul. Dumnezeu a creat fiinţa omenească pentru muncă; a lucra îi este firea, a sta e împotriva firii lui. Să nu judecăm după cei bolnavi, ci să ne gândim la încercările noastre. Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia. Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii.

Trândăvia strică toate, înşişi mădularele trupului nostru. Dacă ochiul nu-şi împlineşte treaba – sau gura, sau stomacul sau oricare altă parte a trupului nostru, o boală grea ne paşte. Dar mai mult decât pentru toate, acestea se adeveresc pentru suflet.

Sfântul Ioan Gură de Aur