Despre chinurile din iad – Sfântul Teofan Zăvorâtul
Sunt oameni care nu cred ca vor fi focul vesnic, viermele neadormit, scrasnirea dintilor si celelalte chinuri trupesti din iad, care ii asteapta pe pacatosi. Bine, dar daca vor fi? Cine crede ca vor fi, oricum nu pierde nimic, chiar daca asemenea chinuri nici nu vor fi; in schimb, cine nu crede, acela va fi lovit de o amarnica, dar tarzie, parere de rau cand va ajunge sa faca cunostinta pe pielea sa cu ceea ce a tagaduit in chip atat de usuratic pe pamant. Bine, sa zicem ca asta nu se va intampla – dar totusi nu se poate tagadui faptul ca dupa despartirea de trup sufletul ramane viu, simtitor, cu cunostiinta de sine, si ca patimile carora le-a facut aici cheful vor trece cu el in cealalta viata. Daca asa stau lucrurile, asta e de ajuns ca sa alcatuiasca iadul cel mai chinuitor. Patimile cu care a trait aici sufletul il vor arde si il vor roade ca focul si ca un vierme, si il vor sfasia cu necontenite chinuri, de care nu mai poate scapa.
Patimile nu sunt niste ganduri sau dorinte usurele, care apar si pe urma pier fara sa lase urma; ele sunt nazuintele puternice, dispozitiile foarte profunde ale inimii pacatoase. Ele intra adanc in firea sufletului; prin indelungata stapanire asupra noastra si prin obisnuinta satisfacerii lor se inrudesc cu el intr-o asemenea masura ca in cele din urma ajung sa alcatuiasca pentru el o a doua natura. Nu te poti scutura de ele asa de usor cum arunci gunoiul sau cum te scuturi de praf- dar intrucat ele nu sunt firesti pentru suflet, ci intra in el prin iubirea noastra de pacat, tocmai din pricina acestui caracter nefiresc ele vor chinui si vor arde sufletul. E ca si cum cineva ar lua otrava. Otrava arde si sfasie trupul, fiindca este potrivnica intocmirii lui. Alta comparatie potrivita ar fi cineva care inghite un sarpe si acesta ramanand viu, ii roade maruntaiele. Primite inauntrul sufletului, patimile, la fel ca otrava si ca sarpele, il vor roade si il vor sfasia. Si bucuros ar fi atunci sufletul sa le arunce din sine, insa nu va putea, pentru ca ele s-au inrudit , s-au intrepatruns cu el, iar mijloacele mantuitoare de tamaduire cu care ne imbie aici Sfanta Biserica prin pocainta si spovedanie nu vor fi la indemana atunci. Ei, si atunci, chinuie-te si fii sfasiat de ele neincetat si intr-un fel cu neputinta de neindurat, purtand intrauntrul tau focul iadului, care pururea arde si niciodata nu se stinge.
Sa folosim inca o comparatie. Printre torturile folosite candva se numara si aceasta: dadeau cuiva mancare foarte sarata, dupa care il inchideau fara sa-i dea apa. Prin ce chinuri trecea nefericitul atunci! Dar cine il ardea si il chinuia? Din afara, nimeni. El purta in sine arderea cea chinuitoare: nu avea cu ce sa-si potoleasca setea, si setea il rodea. Asa si patimile, caci ele sunt insetari, aprinderi, pofte launtrice ale sufletului iubitor de pacat; daca le satisfaci, ele amutesc pentru o vreme, ca dupa aceea sa ceara iarasi satisfactie, cu si mai mare putere, si nu il lasa pe om in pace pana ce nu o primesc. Pe lumea cealalta, sufletul nu va avea cu ce sa le satisfaca, pentru ca toate obiectele patimilor sunt lucruri pamantesti – insa ele vor ramane in suflet si vor cere sa fie satisfacute. Sufletul neavand cu ce sa le satisfaca, setea va fi tot mai puternica si mai chinuitoare. Si cu cat va trai mai mult sufletul, cu atat va fi mai chinuit si mai sfasiat de patimile nesatisfacute; acest chin necurmat va tot creste, iar cresterea si intensitatea lui nu se vor sfarsi. Poftim si iadul! Invidia este viermele, mania este focul, ura este scrasnirea dintilor, pofta este intunericul din afara. Iadul acesta incepe inca de aici, pentru cine dintre oamenii patimasi are parte de dulceata odihnei? Numai ca patimile nu dau in vileag aici cat sunt de chinuitoare pentru suflet: trupul si vietuirea in societate a oamenilor abat loviturile lor. Dincolo, aceasta nu se va intampla. Ele vor navali atunci cu toata incrancenarea asupra sufletului. ”In acest trup”, zice Avva Dorothei, ”sufletul capata usurare de patimile sale si oarecare mangaiere: omul mananca, bea, doarme, sta de vorba, umbla cu prietenii sai iubiti. Dar cand sufletul va iesi din trup, va ramane singur cu patimile sale, si ca atare va fi pururea chinuit de ele. Cel ce sufera de fierbinteala (febra) patimeste de arsita launtrica: si sufletul patimas va fi pururea chinuit, sarmanul, de obiceiul sau cel rau.De aceea”, incheie Cuviosul, ”va si spun mereu: straduiti-va sa statorniciti in voi asezarile sufletesti bune, ca sa le aflati dincolo, pentru ca ceea ce omul are aici in suflet va pleca de aici impreuna cu el, si asta va avea dincolo”.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
