Despre spovedania superficială

Iată ce aşi mai spune despre mărturisire. Sunt deja patruzeci de ani de când am separat mărturisirea de împărtăşanie, adică, credinciosul nu este obligat să se mărturisească înainte de fiecare împărtăşanie. Acest lucru necesită destulă maturitate, dar şi călăuzire înţeleaptă din partea preotului. Şi iată din ce cauză: practica euharistică ce a existat până la revoluţie a adus la ceea că omul, dorind să se împărtăşească, trebuia să vină la spovedanie doar după ce a adunat câteva păcate.

Bineînţeles, unii creştini veneau cu multă zdrobire de inimă, dar ei nu veneau anume pentru a se împărtăşi, ci pentru mărturisirea propriu zisă. Din nefericire, foarte des oamenii veneau cu o mărturisire foarte superficială, cu o astfel de spovedanie pe care un om matur nu are dreptul să vină, sau cu un sentiment de genul, „Da, am venit şi m-am mărturisit de păcatele de zi cu zi, şi de aceea, am dreptul să primesc rugăciunea de dezlegare şi să mă împărtăşesc”…

În primul an când am slujit aici am avut nişte ciocniri foarte dure cu astfel de mărturisitori. Îmi amintesc un caz, a venit un om şi mi-a spus: „Părinte, sunt păcătos, ca şi toată lumea”. Eu îi spun: „Nu ştiu, cât de păcătoşi sunt ceilalţi, dar dumneavoastră în ce măsură sunteţi păcătos?” „Ei, sunt păcătos…” „Nu, trebuie să vă mărturisiţi mai serios”. El a început a se irita: „Dar ce să vă mai spun, am venit la mărturisire, am dreptul la rugăciunea de dezlegare, iar mâine – la împărtăşanie!” Eu îi răspund: „Nu, nu vă voi da rugăciunea de dezlegare, şi nici nu veţi veni la împărtăşanie – mergeţi acasă şi mai gândiţi-vă”…

A fost şi alt caz. A venit un om şi a spus: „Am păcătuit cu de toate”. I-am răspuns, „Este imposibil!” – „Da, părinte, am greşit cu de toate”… Îi spun, „Ascultaţi, luaţi cele zece porunci – oare aţi păcătuit împotriva fiecărei din ele?! Eu vă cunosc drept un om cinstit, bun, iar dumneavoastră îmi spuneţi că sunteţi un hoţ…” „Cum adică, părinte?!” „Iată aşa, e limpede: există porunca – „să nu furi”. Dacă aţi păcătuit cu de toate, înseamnă că sunteţi hoţ” – „Ei, nu, părinte!” – „Şi încă ceva – v-am avut tot timpul de un om cum se cade, iar dumneavoastră îmi spuneţi calm că sunteţi un desfrânat?!” – „Părinte, încetaţi să mă tot insultaţi!” –  „Eu nu vă insult. Aţi auzit de porunca „să nu fii desfrânat”? Şi iată dumneavoastră îmi spuneţi că aţi greşit cu de toate, înseamnă că şi aceasta aţi făcut” – „A – zice, –nu m-am gândit niciodată la asta”. – „Iată acum mergeţi acasă şi gândiţi-vă! Când vă va veni ceva concret în minte, când veţi cugeta la păcatul concret care vă macină sufletul, atunci veniţi la spovedanie”.

Acest război a fost lung, şi noi am reuşit, până la urmă, să-i convingem pe creştini să vină la spovedanie atunci când sunt pregătiţi pentru aceasta. Numai în aşa caz poate să citească preotul rugăciunea de dezlegare, sau să-i spună că nu s-a pregătit destul pentru spovedanie, că mărturisirea lui este foarte superficială, şi să-l îndemne să se mai gândească. Or să-i spună – vino la împărtăşanie… Sau să-i spună: după ce ai mărturisit toate acestea, trebuie să te întăreşti şi să te pregăteşti către împărtăşanie. Nu te împărtăşi acum, vei mai veni la mărturisire peste un timp anume… Or să-i zică: bine, acum poţi să te împărtăşi de câteva ori la rând, dacă crezi că eşti împăcat cu Dumnezeu, cu propria-ţi conştiinţă, cu aproapele tău, sau, cum spunea Sfântul Isaac Sirul, cu lucrurile pe care le stăpâneşti…

Roadele acestei abordări mi se par îmbelşugate, pentru că oamenii vin la spovedanie cu multă seriozitate, iar mărturisirea lor este amplă, profundă. De sigur, oamenii nu devin sfinţi doar pentru că au venit cu o mărturisire profundă, însă, cel puţin, ei s-au spovedit sincer, conştient, şi vin la împărtăşanie nu pentru că „au dreptul”, ci în raport cu spovedania pe care au făcut-o. Îmi amintesc, spuneam acest lucru la Zagorsk, iar unul din studenţii Academiei de Teologie a ripostat: „Dar, Înalt-prea-Sfinţite, înseamnă că nu sunteţi ortodox, pentru că noi nu obişnuim să facem aceasta”. Am atenţionat că nu există nicio pravilă bisericească ce ar solicita mărturisirea înainte de împărtăşanie. Există ucazul lui Petru cel Mare, care a fost emis cu scopuri politice, pentru a-i verifica pe cei care se mărturisesc, dar atunci a fost vorba despre complet alt ceva.

Foarte mulţi, prin spovedania pe care o fac eu personal, au învăţat să se mărturisească, adică, să vorbească despre conţinutul sufletului şi vieţii lor, şi nu doar să aducă nişte bileţele în care sunt înşirate păcatele lor. Adesea am avut senzaţia că omul vine şi aduce o listă anume cu nişte păcate neînsemnate, ce nu corespund persoanei date. Spuneam o dată copiilor că oamenii adună nişte păcate mici, la fel ca şi omuleanul care ştie că va întâlni în cale un câine rău, şi de aceea ia un os cu sine. Când câinele se va repezi, acesta îi va arunca osul, iar în timp ce câinele se va năpusti asupra osului, omul se va furişa. Mi se pare că anume acest lucru noi trebuie să-l respingem şi să nu-l acceptăm nici în cazul nostru, nici în cazul altor persoane.

Mitropolitul Antonie (Bloom) de Sourozh

Din cartea „Casa lui Dumnezeu”, Antonie de Sourozh, M. 1995. Митрополит Антоний Сурожский. «Дом Божий». М., 1995.

Sursa: Pravmir.ru,  Tradus din limba rusă de preotul Constantin Cojocaru

Articol relatat de portalul ortodox.md