Icoana poate fi folosită doar ca mijloc de rugăciune sau şi în alte scopuri: colecţionare, spot publicitar, decor ş.a.m.d.?
Ceea ce reprezintă cuvântul în Evanghelia scrisă într-un mod revelat (inspirat de către Dumnezeu), acelaşi lucru îl constituie culoarea în pictura bisericească. Icoana este o Evanghelie în culori; o Biblie explicată prin imagini; o modalitate de stabilire a legăturii cu cei ce sunt zugrăviţi în ea. Creştinii nu cinstesc atât icoanele ca obiecte, ci ca reprezentări ale unor persoane şi evenimente din istoria biblică. Astfel, cinstea se îndreaptă de la materie la cel care este reprezentat (Iisus Hristos, Maica Domnului, sfinţii etc.).
Trebuie să recunoaştem că omenirea a parcurs un drum destul de lung de la icoana bizantină până la televizor. În acest sens adesea apare întrebarea: dacă icoana poate fi folosită doar ca mijloc de rugăciune sau şi în alte scopuri: colecţionare, spot publicitar, decor ş.a.m.d.?
Mai întâi trebuie să deosebim o icoană autentică (executată după anumite norme canonice, sfinţită) de tablourile cu inspiraţie religioasă. Icoana nu reprezintă doar o valoare artistică sau culturală, ci este o revelare, prin mijlocirea artei, a experienţei spirituale ortodoxe. Atunci când decadenţa spirituală se manifestă prin uitarea (necinstirea) icoanei, trezirea spirituală ne readuce la ea, incitându-ne să-i înţelegem conştient limbajul şi sensul.
Icoana trebuie să ne ajute în rugăciune, iar folosirea ei în alte scopuri îi risipeşte conţinutul teologic. Ea nu este vie ca artă sau cultură, ci ca manifestare a credinţei. Nici arta, nici teologia, luate în mod separat, nu ar putea crea o icoană.
Închisă într-un muzeu, icoana nu mai trăieşte, căci ea nu mai răspunde funcţiei sale primordiale, fiind redusă la nivelul unui obiect de artă. „O icoană pe care nu o mai venerăm seamănă cu un diamant lipsit de lumină: el nu mai trăieşte, fiind cu toate acestea totdeauna gata să strălucească din toate părţile la cea mai mică rază de soare”, – spunea Michel Quenot, cercetător al icoanei bizantine.
Icoana îşi are locul său (în biserică, în casă, la locul de muncă, la răscruce etc.), rămânând mereu mijlocitoare în comunicarea noastră cu Dumnezeu. Iar folosirea ei în orice alt scop, decât cel de a cultiva şi a îndrepta spre rugăciune este inadmisibil.
Desigur, ea poate fi prezentă într-un articol, carte sau calendar cu caracter religios. Însă aceasta presupune o atitudine cuviincioasă faţă de obiectele care conţin imagini religioase, de altfel, ca şi scrierile sfinte. Iar atunci când icoanele sau obiectele ce reprezintă scene religioase se uzează şi nu mai pot fi folosite, ele pot fi date la biserică.
Dacă cineva ar încerca să folosească icoana în scopuri meschine, ar fi asemenea unui necinstitor şi hulitor al celor sfinte.
Să creştem cu toţii în devenirea unor icoane vii şi lucrătoare pentru salvarea sufletelor noastre!