Părinte Macarie, ce canon dați femeilor care au făcut avorturi?

Nu se poate da un canon prea scurt; e un pãcat prea mare! Si apoi, ei se împietresc, nu mai simt… „A – zice -, mi-a dat pãrintele, dar…” – si de-aia nu le-am dat prea scurt canonul. Mi-a dat cel mai bun rezultat Tatãl nostru. Le dau sã spunã de douãzeci si cinci de ori pe zi Tatãl nostru.

Acum, se întâmplã sã fie diferite persoane, cãzute în diferite forme. A venit aici un mos – am auzit cã a murit – de la Brãnesti. A avut o viatã – zicea el asa – liberã. Fãcea pãcate. Si Dumnezeu l-a adus aici. M-am uitat la el… A primit ceea ce i-am dat; i-am dat de o sutã de ori pe zi Tatãl nostru. Dar a primit cu atâta dragoste… Era cam surd – zicea cu voce tare, si-i supãra pe cei din casã. „Nu mai zice asa” – i-am spus. „În tainã sã zici”. Trei ani de zile a dus-o mosul meu asa de bine, si i-am dat Sfânta Împãrtãsanie. A fost o minune: s-a lãsat de toate relele, s-a cãit – plângea mosul ca un copil. Deci, Tatãl nostru repetat. Metaniile nu prea le fac, sã stiti. Am dat si metanii, dar nu prea au dat rezultate – „n-am fãcut, cã n-am putut” – spun. De aceea m-am oprit la Tatãl nostru. Nici nu este asa de mare… I-a salvat pe multi Tatãl nostru. Si sã stiti, totul este sã le parã rãu. Însã unii preoti îi opresc mai mult. Eu nu i-am oprit mai mult. Dacã au trecut de zece ani de zile, eu le-am cam dat, sã stiti.

-Dar sunt si unii preoti care le dau mai putin?!

Ei, se poate sã fie; acum, depinde de cazurile luate în parte. Nici prea mult; dacã a început sã o ia pe o linie bunã, eu cred cã nu-i bine sã-i tinem prea mult departe de Sfânta Împãrtãsanie. Dacã îl prinzi asa, începe sã mai facã si alte fapte bune. Dacã îl lasi, se socoteste pãrãsit, si atunci nu mai vine.

-Dar când vine, de exemplu, o femeie care mãrturiseste cã a fãcut pãcatul cu cincisprezece ani în urmã, cu douãzeci de ani în urmã, îi socotiti anii care au trecut ca ani de cãintã, sau…?

Nu prea îi socotim ani de cãintã. Îi dãm canon, dar n-o oprim de la Sfânta Împãrtãsanie; n-o oprim. O punem la o probã de mãcar un an de zile, sau mai putin, sã vedem cum merge: se ia de rugãciune, se ia de bisericã? Noi punem în centru Biserica; nu-i Biserica, n-ai fãcut nimic! Îndreptarea este în Bisericã, sã stiti. Deci, sã meargã la bisericã sã se roage si sã nu lipseascã de la Sfânta Liturghie. Si spovedania, mãcar la sfintele posturi.

-Foarte multe dintre aceste femei cad în deznãdejde când îsi dau seama ce-au fãcut. Le dati un cuvânt de mângâiere?

Nu prea am avut cazuri din astea; sau poate cã n-au venit la mine… Nu. Sigur cã au, asa, o remuscare cumplitã, însã…

-Existã scãpare, deci; existã izbãvire?

Da, da, da… Sigur, le dãm curaj! Dar ce pãcat nu e iertat, dacã e pocãit?! Nu existã! Toate se iartã la Mântuitorul, dar numai sã facem ceva pentru ele si sã arãtãm cã ne pare rãu cã le-am fãcut; si sã ne îndreptãm.

-Unii duhovnici mai dau drept canon sã facã milostenie, sã aibã grijã de copii…

Eu nu prea le-am dat, cã nu prea au posibilitãti materiale. Sunt rare cazurile în care se poate. Am lãsat sã facã la voia lor; dacã au avut, da. Dar toatã baza am pus-o pe rugãciune. Pe rugãciune, post chiar, – sã respecte posturile sfintei Biserici. Unii le dãdeau ajunare; eu nu le-am dat, fiindcã nu fac, si de ce sã-i bãgãm la altele? Am avut unii care fãceau ei singuri; si pe-ãstia i-am oprit chiar, pentru cã erau exagerati. Fãceau ajunare de trei zile, de nu mâncau deloc; si nu prea era bine, cã mai si munceau. Si i-am oprit; le-am dat canon sã se opreascã atunci când i-am vãzut cã o iau prea, prea departe. Sã fie un lucru moderat, am zis – în toate, desigur. Au venit la mine: „Taicã pãrinte, iar ne merge rãu; nu am mai ajunat.” – „Bine, dar sã tii socotealã de ce-am spus eu” – am vãzut cã nu-i mergea bine cu sãnãtatea, si tot tinea ajunare. Sigur, sunt pãcate care, e-adevãrat, se ispãsesc prin lucrul ãsta – pentru cã persoana respectivã avea si probleme grele în familie -, însã sã nu fii prea exagerat. I-am oprit; când am vãzut cã sãnãtatea e-n pericol, nu i-am lãsat. „Da, ajunarea este foarte bunã, dar este mult trei zile pe sãptãmânã, bre, mata’ esti bãtrânã”. Dar rezista si când se ducea la câmp, cã era de la tarã. Mã miram. Adicã, trebuie sã fie ceva moderat; asa le-am dat. L-a ajunat nu prea m-am orientat…, cã nu prea te-ascultã. Cel putin, asa vãd eu. Nu le recomand decât sã posteascã postul nostru bisericesc.

-N-aveti multe cazuri, totusi, de femei care vin la mânãstire si care au fãcut acest pãcat, nu?

Nu, nu avem. Ele se duc mai repede pe la parohii, sã stiti. Eu, sã stiti cã, dacã au trecut zece ani, le dau Sfânta Împãrtãsanie. Dacã e sã le dau canon, le dau sã se roage. Sã se roage si sã se cãiascã de ce-au fãcut. Si dacã primesc, le dau si metanii. Dar nu prea primesc. Eu m-am împiedicat de lucrul ãsta, sã stiti. Sã le parã rãu, sã facã milostenie pe cât pot si, sigur, sã nu lase sfânta bisericã. Si cred cã nu gresesc. Trebuie sã-i ajutãm, sãracii…

-Tocmai pentru cã e un pãcat foarte rãspândit; cei mai multi dintre tineri se amãgesc, spunându-si cã dacã îl face toatã lumea, înseamnã cã nu e asa de grav…

Nici nu le iau în socotealã. Am vãzut una de-asta, pe la Cãldãrusani, un inginer cu sotia: „I-am fãcut marinari” – mi-a zis ea, râzând. Deci, era necredincioasã. E lucru grav aici, sã stiti. Cum s-o conving pe ea de gravitatea gestului ei?! Dumnezeu o fi adus-o la credintã, stiu eu… Ei, e un pãcat, un pãcat mare; dar dacã se cãiesc, gata, sunt iertati. Cel putin, eu am credintã. Unii dau mai mult, douãzeci de ani. Eu, nu prea; când mi-a trecut de zece ani, le dau Sfânta Împãrtãsanie.

-Dar pe cele care au fãcut multe avorturi?

Ei, bine cã ati amintit lucrul ãsta; pe acestea le tin mai mult. Unele femei au peste zece, douãsprezece cazuri de avort. Si atunci, pe acestea le tin mai mult – Domnul sã le ajute, sãrãcutele! – cã-i mai greu aici, sã stiti. Repetarea asta fãrã limitã… Sã nu-l mai facã. Asta ar fi; sã nu meargã mai departe. Dacã pun capãt, existã sansã de iertare.