Care sunt cele mai bune metode de educaţie creştină a copiilor în sânul familiei?

Totdeauna am avut convingerea că trebuie ţinuţi mereu într-un fel de reflector al purtării de grijă. O astfel de educaţie este grea. Se susţine că cei mici trebuie educaţi. Este drept, dar socotesc că atenţia trebuie să devină mai încordată la vârsta pubertăţii. Atunci apar şi ispitele mai mari şi mai felurite. Regula principală este supravegherea în toată vremea, dar o supraveghere înţeleaptă, nu militărească, ci părintească, prietenoasă chiar, ca să se poată ajunge la un fel de confesiune sinceră între părinţi şi copii. Iov cel din Vechiul Testament rămâne un exemplu viu, grăitor. Se scula dis-de-dimineaţă şi aducea jertfe pentru copiii săi, socotind în sinea sa că, poate, fiii săi să fi greşit în întâlnirile lor. Câtă conştiinţă şi frică de Dumnezeu la dreptul Iov!

Avem şi un exemplu negativ în confesiunile Fericitului Augustin, în care el mărturiseşte că tatăl său cheltuise bani grei, mult mai mulţi decât alţi bogătaşi din oraş, pentru ca Augustin să devină mare retor, însă niciodată nu s-a interesat de starea sa morală. Exemplul e zguduitor. Îl întâlnim destul de des şi astăzi. Părinţii, uneori, se interesează mai mult de pregătirea profesională a copiilor lor, se bucură de inteligenţa lor, dar poate mai puţin de starea lor morală. Sunt mai preocupaţi de funcţia copiilor din lumea aceasta decât de mântuirea lor. Or, toate acestea se dau peste cap când copiii noştri uită de Dumnezeu, nu mai merg la biserică, nu mai ascultă de părinţi şi se împătimesc, căzând în tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti.

În educarea copiilor, mare rol are citirea cărţilor bune. Apoi, prezenţa regulată la biserică şi încredinţarea lor unor preoţi şi duhovnici buni.

Părintele Ioanichie Bălan

Extras din ”Convorbiri duhovniceşti”