Crezi că, deşi tu nu le spui, Acela nu le ştie, El, Care cunoaşte faptele înainte de a fi săvârşite? (citiți și luați aminte!)
Atâta vreme cât zămislim gândurile păcătoase, suntem veseli şi ne bucurăm; dar când naştem copilul cel rău, păcatul, atunci ne chinuiesc durerile văzând ruşinea celui născut, atunci ne zvârcolim mai cumplit decât femeile care nasc. De aceea rogu-vă, mai cu seamă la început, să nu faceţi loc poftei celei păcătoase! Iar dacă i-am făcut loc, să-i înăbuşim înlăuntru seminţele. Să nu ne trândăvim, să omorâm păcatul prin mărturisire, prin lacrimi, prin învinuirea noastră înşine. Nimic nu pierde atât păcatul, ca învinuirea şi osândirea noastră, unită cu pocăinţă şi lacrimi. Ţi-ai osândit păcatul? Ai lepădat povara!
– Şi cine-a spus asta?
– Însuşi Dumnezeu, Care ne judecă: Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi! Te pot întreba: pentru ce te ruşinezi şi te sfieşti să-ţi spui păcatele? Nu le spui unui om, ca să te ocărască! Nu le spui unui împreună-rob, ca să-ţi râdă în faţă! Arăţi rănile tale Stăpânului, Purtătorului de grijă Celui iubitor de oameni, Doctorului.
Crezi că, deşi tu nu le spui, Acela nu le ştie, El, Care cunoaşte faptele înainte de a fi săvârşite? Pentru ce dar nu vrei să spui? Crezi că ajunge mai împovărător păcatul în urma învinuirii ce ţi-o aduci? Nu, mai mic, mai uşor! De asta vrea Dumnezeu să-ţi spui păcatul, ca să te ierte, nu ca să te pedepsească! Nu ca să-ţi afle păcatul tău – pentru ce, când El îl ştie? -, ci ca tu să afli câtă datorie îţi iartă! Vrea ca tu să cunoşti măreţia harului Său, ca să-I mulţumeşti mereu, ca să fii mai zăbavnic spre păcat şi mai grabnic spre virtute. De nu-I spui tu mărimea datoriei, nu vei cunoaşte covârşirea harului.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Extras din ”Omilii la Săracul Lazăr, Despre rugăciune…”, Ed. IBMBOR, pag. 34
