Prima mănăstire a pustnicilor pe pământ românesc

Pentru a putea vorbi despre viaţa pustnicească din Munţii Builei trebuie neapărat să ajungi în colţul acela de rai. Este cu neputinţă să descrii o stare de lucruri dacă nu devii tu însuţi parte din lumea aceea. Cu acest gând, priveam spre înălţimile semeţe ale Builei, gândind că este aproape imposibil să ajung la bisericuţa pustnicilor. Aceste gânduri mă frământau, în timp ce sorbeam absentă dintr‑o cafea aburindă, dăruită ca de obicei de măicuţa Ecaterina. Mânăstirea Sfântului Antonie de la Iezer va rămâne întotdeauna mânăstirea mea de suflet şi totuşi aici, în cerdacul bucuriilor şi tristeţilor mele de‑o viaţă, gândul la mânăstirea din creierul munţilor nu‑mi dădea pace, aproape că începuse să doară. Şi cum Dumnezeu le rânduieşte pe toate cum numai El ştie, întorcând privirea, am rămas mută când, de la capătul celălalt al cerdacului, îmi zâmbea duhovnicul meu, Părintele Varsanufie, despre care ştiam că este în munţi. În nemărginita Lui bunătate, Dumnezeu îmi ascultase gândurile şi îmi adusese în prag cea mai cunoscătoare călăuză a tărâmului pustnicesc. Ce a urmat e lesne de înţeles. În numai o oră şi jumătate eram pe Muntele Hădărău.

Întâlnirea cu o pustnică

Drumul forestier, pe care‑l parcursesem de atâtea ori, îmi era cunoscut. Acelaşi decor de basm, cu copaci unduiţi peste limpezimea râului Cheia, a cărui învolburare pare că te mustră tot timpul. Lăsăm în urmă Valea Călăuzul Mare, Valea Lupului şi Valea Cracul Tisei. Ne‑am închinat la troiţa care desparte drumul de‑a lungul Văii Cheii de cel ce urcă spre Pahomie şi după ce am trecut şi de intersecţia cu Valea Neagră, am făcut un popas pentru a ne întâlni cu o pustnică a locului. Lumina de pe chipul ei era rodul nopţilor de rugăciune şi a unei linişti, care numai printr‑o astfel de trăire se dobândeşte. Am tresărit încă de când am zărit‑o şi nu mi‑a trebuit mult să‑mi dau seama că drumurile noastre s‑au mai întâlnit, dar nu în pustia Builei, ci pe malul Iordanului, în Ţara Sfântă. Ne‑am despărţit în tăcere, nu pentru că n‑aş fi vrut să aflu cât mai multe despre acest mod de vieţuire, dar lângă mine era duhovnicul meu, care de atâţia ani se străduieşte să mă facă să înţeleg ce înseamnă să preţuieşti şi să respecţi tăcerea pustnicilor. Şi dacă tot vorbim de tăcere, am mângâiat cu privirea chipul dăltuit în stânca de pe marginea drumului şi care este fără îndoială mesagerul necuvintelor din lumea pustiei. Cu aceste trăiri intram în Parcul Naţional Buila‑Vânturariţa, dar frumuseţea peisajului rămăsese de‑acum într‑un plan secundar.

„Pustia se simte, se trăieşte, dar nu se explică!”

Vorbeşte puţin părintele, uneori aproape deloc, şi asta pentru că se roagă tot timpul, iar pustnicii care îl caută trebuie să împărtăşească aceeaşi trăire cu cea a duhovnicul lor. Până la urmă, pustnicia este o făclie mistică, fiecare monah trebuind să înveţe calea spre pustnicie de la un altul care a trăit‑o cu desăvârşire.

Sfânta Muceniţă Eufimia binecuvântează pământul vâlcean

Până acum câteva clipe nădăjduiam să aflu că am ajuns deja la mânăstire, pentru ca în scurt timp să observ că începem să urcăm pe un drum accidentat şi extrem de abrupt. N‑ am trăit în viaţa mea un urcuş mai greu decât acesta, care a strâns parcă laolaltă toate pantele abrupte şi întortocheate ale munţilor. Până la urmă am învins Muntele Hădărău, ajungând într‑o poieniţă desprinsă parcă dintr‑un alt decor. Am uitat de drumul periculos, de oboseală, de tot şi de toate. Dumnezeule mare! Din păienjenişul acela calcaros a răsărit ca din pământ o poiană din mijlocul căreia ne‑a întâmpinat o bisericuţă de lemn. Trei măicuţe trebăluiau, fiecare cu ascultările lor, iar Părintele Valerian săvârşea slujba de sfinţire a fiecărui colţişor din aşezământul pustnicesc, ajutat de maica Pahomia, stareţa acestei sfinte mânăstiri. Privind pe fiecare în parte, simţeam cum o mare de lumină se cerne din ceruri, acoperind această aşezare monastică, binecuvântată cu duhul pustniciei. Mânăstirea de pe Hădărău este prima mânăstire a pustnicilor de pe pământ românesc. Părintele Varsanufie spune că: „Pustia din Carpaţi îşi are farmecul ei, iar  noi, care ne nevoim aici de atâtea zeci de ani, am purtat Rugăciunea inimii pe toate potecuţele munţilor noştri,
în toate peşterile ştiute şi neştiute, în toate locurile de rugăciune cu care Dumnezeu ne‑a binecuvântat. Iar ca o încununarea a tuturor acestor binecuvântări am înălţat această sfântă mânăstire, cu hramul Sfânta Mare Muceniţă Eufimia”. În poieniţa aceasta de pe Hădărău, iernile sunt aspre, iar viscolul munţilor este aproape sfâşietor. Mă uit la măicuţele acestea firave, nişte îngeri în trup, care atunci când păşesc par că nu ating pământul, iar puţinele cuvinte pe care le schimbă cu noi ne mângâie şi ne dau putere. Deşi mirenii care ajung aici au fost rugaţi să aducă numai pâine şi apă, spre a păstra rânduiala pustnicească, din puţinul lor maicile îi ospătează pe toţi cei veniţi de la drum. „Deocamdată ne străduim să punem bună rânduială aici, spune duhovnicul pustnicelor, iar eu voi fi întotdeauna în preajma lor şi, ceea ce este foarte important, ierarhul locului ne împărtăşeşte bucuria acestei împliniri duhovniceşti. Ajutorul pe care l‑am primit de la ÎPS Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a fost peste aşteptările noastre. Împreună cu PS Părinte Paisie Lugojanul şi un sobor de preoţi ai locului au săvârşit Sfânta Liturghie şi au sfinţit smerita bisericuţă de lemn a Sfintei Mânăstiri Sfânta Mare Muceniţă Eufimia. În această aşezare pustnicească mă simt în largul meu, de aceea am şi rânduit ca Sfânta Liturghie să se ţină când toate cerurile se deschid, între orele trei noaptea şi şase dimineaţa. Nici că se putea mai bine, în felul acesta pot şi eu să acopăr totul, îmi încarc sufletul cu balsamul slujbelor de noapte, iar ziua mă îngrijesc de toate cele de trebuinţă obştii de la Pătrunsa, dar şi pustnicelor din Munţii Builei. Asta până când mă voi retrage în schimnicie…”.

Locul în care Rugăciunea inimii nu încetează nici o clipă

Un lucru extraordinar care se întâmplă aici este rostirea neîncetată a Rugăciunii inimii. Această rugăciune sfântă şi curată, care se face dinlăuntrul sufletului, este atât de puternică încât, străbătând cerurile, înaintează până la tronul Preasfintei Treimi, în faţa căreia se înfăţişează precum tămâia minunat mirositoare. Prin această rugăciune şi din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, în sufletul celui care o rosteşte sălăşluieşte Harul lui Dumnezeu şi îţi atinge inima, iar ochiul cugetului tău rămâne treaz si contemplă. Nu trăieşti nici o clipă pe Hădărău fără să fii protejat de Rugăciunea lui Iisus. Fiecare pustnică se roagă trei ore, apoi vine alta şi alta şi se rotesc tot timpul. Până şi la ascultări, măicuţele nu se abat de la rânduiala din obşte, îşi văd de rugăciune, de canoanele lor. „Dau slavă lui Dumnezeu că îl avem pe Părintele Valerian, cu care împart această plăcută ascultare duhovnicească, mai spune Părintele Varsanufie. Slujim cu rândul Sfânta Liturghie, dar pentru că eu mai am şi alte ascultări, părintele este cel care vieţuieşte mai mult în mânăstirea pustnicilor. Şi o face cu multă dăruire şi dragoste, pustnicia fiind un dor permanent al părintelui şi o împlinire. Eu dimineaţa cobor la Pătrunsa, înainte urcam (zâmbeşte părintele), acum cobor, pentru că mânăstirea pustnicilor este în vârful muntelui, pe un tăpşan, într‑un hotar fără hotar, aş putea spune. Când am timp, mă mai strecor spre inima pustiei, acolo unde totul pare desprins dint‑o poveste. Am văzut zilele acestea un peisaj pustnicesc scăldat de lumina blândă a soarelui şi întregit de susurul unui izvor limpede cu unduiri de cristal, minunată îngemănare între lumina cerului şi prospeţimea vie a apei ce izvorăşte din munte. Imaginaţi‑vă un pustnic în locul acesta neştiut de lume, contopindu‑se cu Rugăciunea inimii, în caldă binecuvântare”.

„Lumea sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei”

E minunat să ajungi la mânăstirea pustnicilor, să simţi căldura rugăciunii, îngemănată în prospeţimea pădurii care străjuieşte sfântul lăcaş. Să simţi că trăieşti în rugăciune, prin rugăciune. Dumnezeu m‑a învrednicit să simt acest lucru până‑n adâncul fiinţei mele. Am intrat în bisericuţa mânăstirii cu grijă să nu tulbur rugăciunea unei pustnice, care era de rând. O vreme m‑am rugat într‑un colţ, atât cât mai încăpea un suflet acolo, pentru ca dintr‑odată să mă prindă focul Rugăciunii inimii şi mi‑am făcut curaj să gust şi eu din dulcea binecuvântare a înfrăţirii întru Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa!”. Sunt încă departe… şi mare curaj am avut că am încercat, dar trebuia să trăiesc această experienţă pentru a‑mi da seama cât de sporit trebuie să fii în rugăciune, cât de limpezit de gândurile lumeşti, cât de aproape de Dumnezeu! Sfânta Eufimia m‑a ajutat! Am trăit apoi o tresărire lăuntrică, amintindu‑mi cuvintele pe care tot avva mi le‑a spus, după o noapte de rugăciune: „Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii din lume. Sihaştrii sunt acolo şi acolo trebuie să rămână pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre”.

Am zăbovit ceva vreme în raiul de pe Hădărău. Priveam cu uimire fiecare filă de viaţă pustnicească, dând slavă lui Dumnezeu că am ajuns să trăiesc şi astfel de clipe. Fără cuvinte a fost şi întâlnirea cu Părintele Valerian, pe care de fiecare dată îl împovărez cu cele lumeşti ale mele.

Despre părintele nu pot vorbi în câteva cuvinte şi nici nu am blagoslovenie să o fac, dar poate că într‑o zi voi aduna într‑o carte toate aceste trăiri. Poate… Până atunci, adâncă plecăciune acestui sfetnic desăvârşit, care mângâie, ceartă, iubeşte, iartă… şi fără de care ne‑am pierde, îngenuncheaţi de păcatele noastre.

Mariana BORLOVEANU

Articol relatat de lumeacredintei.com

Sursa foto: marianaborloveanu.blogspot.ro