Cum se deosebește binele evanghelic de binele omenesc

Oamenii care nu cunosc temeiurile duhovnicesti ale  celor ce se petrec in lume. Judeca faptele omenesti superficial. Impart activitatea omenesca in doua, rea si buna,apreciabila doar in manifestarile ei exterioare,straduindu-se sa traseze intre una si cealalta un hotar folosindu-se de masurile nestatornice ale binelui si raului- dupa legile lumii. Lumea nu are insa caea intuitie ccare i-ar putea descoperii adevaratul pret al lucrurilor, caci o singura lege determina clar ce este pacatul, ce este binele- si acesta este legea evanghelica.

Legile lumii acesteia se aseamana in unele puncte cu legile crestinesti, dar numai la suprafata; in realitate totul este diferit. Dupa caderea sa ,omul s-a robit pactului, a devenit urat, bolnav, inrait. Unele ramasite ale binelui firesc, sadite de la zidirea lui de Creator s-au mai pastrat in el, desi nu mai au aceeasi curatie si sfintenie, fiind amestecate cu otrava pacatului.Pe aceste ramasite omul si-a construit invataturile despre bine si despre moralitate, despre dragoste si despre dreptate. Dar un astfel de “ adevar “ omenesc intinat de necuratie este departe de binele adevarat, nu-I poate invia si vindeca sufletul, ci mai degraba il duce intr-o mare ratacire. Oamenii necredinciosi fac si ei destule fapte bune, binefaceri, acte de milostenie, de dragoste , de jertfa de sine; uneori isi dau viata de dragul poporului lor sau de dragul aproapelui lor, isi dau ultima bucata de paine unui om flamand, isi ajuta aproapele la necaz, isi jertfesc averea pentru diferite fapte bune; unii fac chiar fapte eroice uimitoare; pot fi aduse multe astfel de exemple, iar oamenii vor fi miscati de ele pana in adancul sufletului.

Dar toate aceste manifestari ale binelui, daca nu sunt intemeiate pe Evanghelie, daca nu cresc din profunzimea sufletului crestin credincios, sunt necurate, intinate de cadere,nu au in fata lui Dumnezeu aceeasi valoare pe care le-o da oamenii. Acest adevar important multi nu-l pot primi, sunt nedumeriti, se supara sau se manie. Si, intr-adevar, se intampla ceva ingrozitor : omul savrseste o fapta eroica , isi jertfeste viata de dragul aproapelui , moare de dragul lui , ca celalat sa poata trai fericit- or, in aceste conditii, te mai poti indoi ca sufletul lui s-a mantuit ? Consederi ca-i este sortit iadul ? Oare o asemenea fapta nu spala toate pacatele omului ?

Suna dur ce vom afirma, dar sa privim din alt unghi : daca acest eroism nu este de dragul lui Hristos, nu este dupa invatatura Evangheliei, nu vine din credinta crestina, daca nu s-a savarsit cu puterea lui Hristos, daca jertfa de sine nu ar fi savarsita in numele lui Dumnezeu, atunci ar reiesi ca si fara credinta, si fara rascumpararea lui Hristos omul se poate mantui; ar insemna ca in omul cazut s-ar fi pastrat acea putere si curatie suficiente pentru invierea lui, pentru ca el sa se rupa din lanturile pacatului. Atunci de ce a fost necesara infricosatoarea jertfa de pe Gogota, de ce au fost necesare invatatura lui Hristos, Evanghelia, Biserica? De ce sunt necesare Sfintele Taine , rugaciunile , postul, nevointele crestinesti ? Atunci ar fi fost suficiente doar dorinta noastra si efortul vointei, nici macar credinta n-ar trebui…Cum ar putea fi asa ?

Sa savarsesti fapte bune, fapte frumoase, fapte de lauda si fapte de credinta nu este acelasi lucru. Faptele bune, savarsite fara credinta, fara Dumnezeu, sunt inchinate lumii acesteia si isi primesc rasplata aici : slava si cinste. Insa sunt straine de slava vesnica, cereasca. Faptele credintei sunt ascunse de ochii celorlati si numai singur Dumnezeu le cunoaste; astfel de fapte nu se fac in exterior, in schimb, le primeste Domnul si le rasplateste in viata viitoare. Este gresit sa consideram mantuirea sufletului si mostenirea Imparatiei cerurilor direct dependente de faptele noaste bune.

Dumnezeu il miluieste pe om si il mantuieste nu pentru faptele lui bune, ci pentru inima sa credincioasa, zdrobita si smerita. Desigur credinta nu trebuie sa fie fara fapte, ci dovedita prin fapte concrete, bune si sfinte, asa cum ne invata Domnul Insusi. De aceea este gresit sa propovaduiesti oamenilor un bine abstract, sa-i inveti sa-l iubeasca pe aproapele, sa fie milostivi, buni, caci nu o vor putea face fara invatatura evanghelica, fara Biserica, fara harul Sfantului Duh, pe care il pot primi doar in Biserica prin Sfintele Taine. Daca nu le vom spune aceasta, atunci oamenii vor considera ca pot singuri sa-si rezove problemele, fara Biserica,, fara Sfintele Taine, fara harul Sfantului Duh, fara Hristos.

In lume se savarsesc si fapte bune, dar mai des cele rele. Pacatele lumii sunt mai rafinate si mai diverse decat faptele bune. Aceste pacate sunt prezentate atat de bine, ca parca nici n-ar exista contradictie intre ele. Unul si acelasi om, care este laudat de toti pentru faptele sale bune fcacute la vedere, savarseste o multime de fapte urate, pe care nimeni nu le ia in considerare. Eroul lumii savarseste o fapta uimitoare dezinteresata, dar apoi savarseste si ceva rusinos si josnic. Astfel sunt virtutile lumii acesteia : dragostea si ura impreuna, jertfa de sine , eroismul, milostenia alaturi de egoism, iubire de sine, aroganta. De fapt toate se zidesc pe patimile pagubitoare. Binele exista acolo doar ca sa umbreasca pacatul, sa-I amplifice gustul. I

Insusi acest bine soarbe prin radacinile sale o apa intinata, ganduri tainice mandre, increzute, care ineaca orice aspiratie sincera, inalta a sufletului. Spune Sfantul Ignatie: “ Lucratorul dreptatii omenesti este orbit de parere de sine, de gandire inalta, de inselare de sine, ; el propovaduieste, trambiteaza despre sine, despre faptele sale, nebagand in seama interdictia Domnului ( v.Matei 6,1-18 ); cu ura si cu razbunare plateste celor care ar indrazni sa contrazica adevarul lui : se recunoaste pe sine vrednic de distinctiile pamantesti si ceresti.

Opus acestuia, lucratorul poruncilor evanghelice intotdeauna este smerit, caci pune felul cum implineste poruncile evanghelice fata in fata cu inaltimea lor si , comparand superioritatea si curatia lor, el recunoaste indeplinirea insuficienta, nevrednica de Dumnezeu a poruncilor; se vede pe sine vrednic de chinuri vremelnice si vesnice pentru pacatele sale, pentru caderea comuna a tuturor oamenilor, pentru aflarea sa in aceasta cadere, in sfarsit pentru neindeplinirea asa cum trebuie a poruncilor. “ “ Va veni la tine un oarecare gand bun ? Opreste-te , nu te grabi spre indeplinirea lui fara sa cugeti ! Vei simti in inima ta o oarecare atractie spre bine ? Opreste-te, nu indrazni sa te lasi stapanit de ea ! Verifica-te cu Evanghelia. Cerceteaza : sunt de accord cu invatatura atotsfanta a Domnului gandul tau si atractia buna a inimii ? Vei vedea ca nu exista vreo legatura intre binele evanghelic si binele firii omului cazut.

Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea si binele acesta s-a facut rau, cum se face otravitoare mancarea gustoasa si sanatoasa atunci cand este amestecata cu otrava. Pazaste-te sa faci binele firii cazute ! Facand acest bine vei adanci caderea ta, vei dezvolta in tine parea de sine si mandria, te vei asemana cu demonii. Contrar acestora, facand binele evanghelic, ca un adevart si credincios ucenic al lui Hristos, te vei asemana cu Dumnezeu –Omul. La fiecare fapta savarsita este important sa privesti in strafundul inimii, in camarile ascunse ale gandurilor. Orice fapta inainte de a ne hotari asupra ei, este cantarita si pretuita de puterile noastre launtrice, acolo are un fel de sfat de taina : inima spune da-urile si nu-urile sale, mitea ale  sale, simturile trupul , patimile noastre, afectiunile noastre, slabiciunile, – toate incerca sa-si spuna cuvantul lor; si daca la acest sfat biruieste dreapta judecata, fapta se hotaraste dupa poruncile lui Hristos si se va savarseste spre mantuirea sufletului; daca insa se va hrani vreo patima, atunci fapta savarsita, oricat de bineplacuta ar parea, aduce sufletului paguba, nu folos. Orice fapta se savarseste se dragul a ceva pamantesc sau ceresc, dumnezeiesc sau pamantesc. Scopul ei are o mai mare importanta decat fapta insasi savarsita in exterior, si el va fi apreciat sau nu de Dumnezeu. “

Fragment  din cartea „Despre bolile tainice ale sufletului „autor Arhim.Lazar , ed Sophia