”Lăsatului secului”, începutul vremii de sec
In mod obisnuit, cuvantul sec, din sintagme precum “lasatul secului” sau “mancare de sec”, este inteles ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. “Lasatul secului” ar insemna deci inceputul vremii de sec, lasatul postului. Si totusi, nimic mai fals ca aceasta etimologie populara, in care accentul cade in primul rand pe calitatea mancarii, asa cum nu se intampla de fapt in invatatura sfintilor parinti!
Secul pe care il lasa postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea, in sensul de mondenitate, moda, obiceiuri lumesti. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaste pe Dumnezeu, de lumea in toata stralucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele”. In ce consta aceasta lume, o va spune si ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, in felul sau unic prin simplitate si concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii” (1 Ioan 2, 16). El nu se refera aici numai la pacate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupa viata si ne consuma timpul. Nu omul este condamnat in cuvintele sfantului, ci nimicurile in care se risipeste; ele alcatuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atata efemeritate in viata lumii, cat si intr-un banal ziar de stiri: astazi il parcurgi cu voluptate, pentru ca maine sa nu mai faca doi bani. Poate ca acesta este si cel mai mare pacat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atat de patimasa in desertaciuni. Unul dintre cele mai tulburatoare versuri din Psalmi este si acesta: “Dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt, dar voi ca niste oameni muriti…”
De aceea, lasatul secului este mai intai de toate un indemn la reculegere, la reinnoirea vietii prin lasarea pacatelor si a preocuparilor desarte si prin intoarcerea spre Dumnezeu. Asa se spune in frumoasele cantari bisericesti de post: “Ziua postului parasire de pacate sa-ti fie, suflete, si catre Dumnezeu plecare si apropiere”. Postul este prin excelenta timp de rugaciune, de cainta si marturisire a pacatelor, de infranare, de rabdare si mai ales de iertare. Infranarea de la mancarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel vazut. Dar in Sinaxarul Sambetei Albe, vorbindu-se despre “marea lupta a postului”, se arata treptele sale, ca intr-o scara: “Mai intai dragostea si departarea mintii de la lucrarile si faptele necuviincioase; apoi insusi postul, dar sa nu postim numai de mancari, ci sa postim si cu limba si cu ochii si, ca sa spunem pe scurt, sa ne oprim si sa ne indepartam de la orice fapta rea”.
Parintii nu au incetat sa atraga atentia, chiar in cele mai aspre cuvinte, ca, inteles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasa: “De mancare postind, suflete al meu, dar de pofte necuratindu-te, in desert te lauzi cu nemancarea… Ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor celor rai te vei asemana, caci nici ei nu mananca pururea…”; sau: “Eu, cel ce raman neindreptat in toate, in zadar ma bucur de oprirea mancarii, ca n-a zis Domnul sa fie postul de acest fel”. Nici atunci cand este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mancarii (uscata, seaca), ci la sensul figurat al cuvantului, acela de cumpatare, sobrietate. In fond, nu mancarea este condamnata prin post, ci neinfrinarea, necumpatarea, proasta ei folosinta. Aceleasi cantari de post vorbesc de “intunericul satiului”. Masa de post trebuie sa fie in primul rand cumpatata, altfel “intunericul satiului” poate la fel de bine sa vina si din mancarea de fasole…
Postul ortodox nu este asadar un exercitiu alimentar, o dieta “purificatoare”, asa cum se concepe in multe confesiuni ezoterice (dupa cum nu exista in crestinism alimente necurate sau interzise). El reprezinta insa un act spiritual superior, acela de a corecta vietuirea imediata si instinctuala si de a orienta lumea dupa sensul ei inalt si singurul adevarat: acela de creatie a lui Dumnezeu.
Sursa: crestinortodox.ro
