”Cea mai mare otravă din viața omului este … ” – preotul Timotei Kilifis

foto: descopera.ro

Am auzit de multe ori o comparaţie potrivită făcându-se când trebuie să defineşti o frumoasă legătură de prietenie dintre două persoane: „Se înţeleg aşa bine, parcă ar fi fraţi”. Cât de potrivită mai este în zilele noastre această analogie când relaţiile dintre fraţi şi surori se deteriorează tot mai mult, când procesele de prin tribunale dintre cei cu acelaşi sânge durează cu zecile de ani?

Este o realitate tristă cea a relaţiilor de astăzi dintre fraţi, în care mulţi nu suportă să se vadă, să-şi vorbească, cu atât mai mult să stea la o masă de sărbători împreună. De ce au ajuns aici, de ce îi lasă inima să îşi vadă fiecare de interesul lui fără să-i pese de celălalt, să fie invidios tocmai pe fratele lui? Oare de ce nu lasă fiecare deoparte orgoliile şi împietrirea care i-au adus în aceste situaţii? Desigur, sunt mulţi şi în cealaltă parte, în care surorile sunt surori, legăturile dintre ei bine consolidate în copilărie nu lasă loc de ceartă şi ură. Cu siguranţă sunt mai mulţi cei care se înţeleg decât cei care se ceartă şi nu se pot suporta. Dar nu asta este important, nu câţi sunt fraţii care nu se înţeleg, ci de ce au ajuns aici. Să fie de vină părinţii şi educaţia primită în copilărie, să fie de vină societatea sau răcirea dragostei din inimile lor?

Respect, iubire şi jertfă frăţească

Ce s-a pierdut pe drumul educaţiei în familie sau al abordării relaţiilor dintre fraţi de către părinţi de s-a ajuns de la familia bunicului, care ne povesteşte că lui fratele mai mic îi spunea „bădie” pentru că era mai mare decât el, la familia de acum, în care lăsând deoparte respectul, nu mai găsim nici măcar iubire frăţească? Sigur că şi bunicii se mai certau cu cei şapte fraţi pe care îi aveau, dar fiecare îşi cunoştea locul şi rolul în familie. Cei mici ştiau că trebuie oarecum să asculte de cel mare, iar acesta avea conştiinţa că are o anumită responsabilitate faţă de fraţii mai mici. Mai ştiau că vremurile sunt grele şi poate unii renunţau la şcoală pentru ceilalţi, mergând să muncească pentru a ajuta la întreţinerea lor. Cuviosul Paisie Aghioritul are nişte cuvinte frumoase şi ne spune că „atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubeşte pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. Tatăl meu adeseori îmi spunea: „Să faci ascultare de fratele tău mai mare!””.

Şi aşa am ajuns la ceea ce s-a pierdut pe drum, s-a pierdut jertfa, pentru că era o jerftă să renunţi la tine pentru fratele tău. Să te laşi pe locul doi pentru ca fratele tău să poată avea mai multe posibilităţi de a reuşi, de a avea o viaţă mai bună. Ar fi lucru mare să recuperăm astăzi acest dar al jertfei pentru fraţii noştri. Am auzit şi astăzi de familii sărace, cu mulţi fraţi în care cei mari muncesc ca să ajute la întreţinerea familiei, dar jertfa nu este doar pentru aceştia, este şi pentru cei care nu vor să renunţe tocmai la păpuşa cu care surioara se joacă, deşi mai au încă cel puţin vreo 20 de păpuşi, sau la laptopul de care are nevoie sora abia intrată la facultate. Jertfa se naşte din iubire şi tocmai asta este ceea ce trebuie părinţii să-i înveţe pe copii. Nu rivalitatea născută din „uite ce cuminte este fratele tău” îi va face mai buni, aşa cum spunea psihologul Alfred Adler: „Dacă unul dintre copii eşuează cu totul, adesea celălalt este absolut dispus la reuşită. Dacă unul din ei este recunoscut de părinţi ca eminent, celălalt se poate rata”, ci insuflarea iubirii pentru celălalt născută dintr-o educaţie înţeleaptă, cu principii corecte şi nepărtinitoare.

Rivalitatea dintre fraţi

În multe familii apariţia celui de-al doilea copil dă peste cap universul personal al primului născut. Frăţiorul mai mic poate fi perceput în multe feluri de cel mai mare şi nu de puţine ori sentimentele acestuia din urmă pot fi asociate cu gelozia, invidia şi pot ajunge chiar la ură, percepându-l pe cel mai mic ca fiind un rival care atentează la iubirea părinţilor şi la locul pe care îl ocupă el în inima lor. Certurile şi rivalităţile dintre fraţi în copilărie sunt inevitabile, iar tactul, înţelepciunea părinţilor şi capacitatea lor de a nu favoriza în nici un fel pe vreunul dintre fraţi sunt factorul cel mai important în menţinerea acestor certuri la nivelul „nu a vrut să îmi dea şi mie jucăria” fără a se ajunge în viitorul lor ca adulţi la „o să te dau în judecată dacă nu împărţim casa părinţilor”.

Din literatura psihologică de specialitate aflăm că „relaţia dintre fraţi trebuie să-i ajute pe fiecare să îşi dezvolte personalitatea, spiritul competitiv, dar şi să se sprijne şi să coopereze, pe scurt să-i pregătească pentru integrarea în grupuri mai largi – pentru început grupul de la grădiniţă, apoi colectivul şcolar, grupul de prieteni”. Cele mai mici greşeli în comportamentul părinţilor în ceea ce priveşte relaţia dintre fraţi poate duce pe viitor la mari neînţelegeri. Cum este perceput fratele de la începutul relaţiei celor doi aşa va continua să fie şi la maturitate, dacă este văzut ca rival, iar părinţii fără să îşi dea seama încurajează lucrul acesta, rivali vor fi şi când vor creşte.

Gelozia şi invidia dintre fraţi determină, spun psihologii, fenomenul de „soare-lună” sau „bun-rău” în familie. De multe ori, unul dintre fraţi ia atitudinea copilului bun şi ascultător, celălalt comportându-se complet diferit, devenind copilul-problemă al familiei. Amândoi trăiesc sentimentul invidiei, numai că fiecare îl manifestă diferit. Cel cuminte perseverează în atitudinea lui pentru a primi în continuare aprecierea şi iubirea părinţilor, iar cel care este, să spunem, neascultător încearcă cu încăpăţânare să capteze atenţia celor din jur prin metodele pe care le-a perceput el ca fiind bune. Despre invidia dintre fraţi, preotul Timotei Kilifis spunea: „Cea mai mare otravă din viaţa omului este invidia dintre fraţi. Copii, vă îndemn să vă bucuraţi şi să vă lăudaţi cu fraţii, în loc să-i urâţi!”

foto: doxologia.ro

sursa: Alexandra Bădiță pentru ziarullumina.ro