Ne obișnuim cu mare ușurință cu răul, el fiind molipsitor
„Cuvântul lor va roade ca o cangrenă.” (II Timotei 2, 17)
Rostind aceste cuvinte, Apostolul Pavel se refera la treaptata și inevitabila răspândire a răului, din pricina pălăvrăgelii fără rost („deșartele vorbiri”). Cei ce se vor lăsa „antrenați” de ele vor fi „împinși tot mai mult spre necredință”, spune Apostolul.
Orice rău moral acționează distructiv. Când cedăm unei patimi, ea devine un atribut al ființei noastre și nu mai suntem în stare să-i stopăm evoluția. Ne obișnuim cu mare ușurință cu răul, care fie că se strecoară pe neobservate în viața noastră, fie că ne ia în posesie treptat, asemenea unei stihii căreia nu i te poți opune. Obișnuința începe să ne roadă „ca o cangrenă”, ajungând să ne istovească puterea, puțin câte puțin. Niciun fel de eforturi omenești, niciun fel de mijloace „pământești” nu sunt în stare să oprească răspândirea răului.
Nu ne putem face robii răului și să rămânem nepedepsiți. Fiindcă putem transmite această robie și celor din jurul nostru, contaminându-i de bolile noastre. Din cauza noastră vor suferi și alții, iar răul va deveni nu numai cronic, ci și molipsitor.
Infecția se transmite cel mai ușor prin cuvinte, cum spune Apostolul Pavel. Răul produs de cuvinte este imperceptibil, surd, inevitabil, care poate fi comparat cu o cangrenă care roade treptat. Obiceiul de a ne deda „deșartelor vorbiri” ne abrutizează auzul și capacitatea de a pecepe relitatea, încât nu ne mai sperie monstruozitatea păcatului, care ni se strecoară în suflet pe nesimțite, ca o otravă.
Cine știe, s-ar putea ca odată, în ceasul morții, la judecata lui Hristos, un suflet care și-a aflat pierzanie din pricina acestei infecții, să ne arate pe noi ca pe unii care ne-am făcut vinovați de acest dezastru. Și va trebui să răspundem pentru toate înaintea lui Dumnezeu.
„Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzeloe mele” (Psalmi 140, 3).
Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu – Editura Sofia
sursa: catehetica.ro