De vorbă cu un Părinte: “Plânsul sfințește, este dragoste. Învățați să plângeți dragii mei!”
Odată, un preot bătrân, ‘cu mult har’ precum zic unii – de parcă nu toți preoții ar avea har – mi-a spus: “Învață să plângi dragul meu copil!”
Am întrebat: “Cum și de ce?”
Dânsul mi-a răspuns: “Să-ți limpezești ochii, ochii minții și ai sufletului.”
“Cum și de ce….???” am continuat.
“…Pusnicii, a răspuns, sfinții… au plâns. Pentru păcatele noastre și ale lor. Plânsul sfințește, este dragoste.
Omul plânge pentru durerea trupească, își iubește trupul, dar mai plânge și de dor, de dragostea pentru alții. Aceasta este iubirea Dumnezeiască, cea despre care ne vorbește Scriptura.
În ambele cazuri iubim și învățăm. O dată iubim firea noastră umană și plângem pentru bolile trupești. În cea de-a doua, plângem covârșiți de nevoi, de patimi.
Știi? Plânsul este… trinitar. În forma sa cea de a treia, nu mai plângem pentru noi, ci pentru ceilalți. Acest plâns este sfințitor, dacă-l însoțim cu rugăciunea, cu suspinul, cu dragostea.”
“Nu înțeleg, Părinte?” i-am spus nedumerit.
“Simplu, când plângi pentru că te doare ceva, suferi. Suferi pentru tine și înveți ce este durerea.
Când plângi din nevoi, din griji, suferi de nedreptate, de prigoană.
Iar, când plângi pentru alții e ca atunci când plângi pentru cel ce și-a pierdut pe cineva drag – părinți, copii. Abia atunci omul vede, iar poarta inimii se deschide și, pentru o clipă, acel om iubește precum sfinții.
Ca să înțelegi îți mai dau un exemplu:
Când omul pierde pe cineva drag și este în credință, speră și se roagă la Dumnezeu cu lacrimi pentru acela. Când plânge pentru cei bolnav sau pentru cel plecat dintre noi, se sfințește.
Fă un exercițiu:
Privește în ochi o văduvă creștină, o mamă căreia i-a murit pruncul! Privește în ochi un copil ce a rămas orfan! Fă acest exercițiu în primele zile după înmormântare, în primele patruzeci de zile!
Vei vedea oameni îndoliați, cu ochi roșii înlăcrimați, dar plini de har, de Dumnezeu. Cei adormiți, deschid porțile și celor treji, celor vii.
Privește cât de frumoși sunt: nefardați, limpezi, îmbrăcați decent, având gând curat, ancorați în disperarea-tristețea lor, doar în Dumnezeu, fără a fi sofisticați. Acei oameni devin așa cum ne-a făcut Domnul, redevin oameni… Sunt milostivi, reînvăță să trăiască în comun, stimează pe mamaia, pe vecina, comunică și cu profesorul, cu inginerul. Culmea, încep să-i caute pe cei simplii, sperând și având o încredere parcă instinctuală spre aceștia. (La un parastas, mai mare bază pui în vecina, în cel vârstnic decât în ruda sau colegul tău de birou). Cei simplii sunt curați.
Vezi, copile? Aceasta este dragostea. Din acest motiv Dumnezeu pune această virtute în vârful zidirii Sale.
Am citit că unul din marii Sfinți Părinți, cu toate că era bătrân, bolnav, mânca foarte, foarte multă sare. De ce? Pentru a avea lacrimi. Și… aproape orbise de atâtea lacrimi. Îl dureau păcatele lumii și le spăla cu apa vieții…
În Biblie, fecioarele și văduvele sunt stimate, iubite…
Să plângi pentru alții, să plângi pentru toți, să iubești și să te rogi pentru lume! Dacă plângi pentru tine…, degeaba. Ești egoist. Dacă plângi și acuzi.., mai rău…
Când plângi și te rogi pentru cel bolnav sau trecut la Domnul, înseamnă că-L ai pe Dumnezeu în inimă (Vezi expresia românească „are o inimă mare sau de aur”!). Când accepți să îngrijești un bolnav, sperând și iubind, când accepți doliul făcând pomenile cuvenite, rugându-te pentru semenul tău, devii fără să știi trup al Mântuitorului, mădular al Său, al Bisericii.
Plânge și iubește, copile! Speră, rabdă și crede! Mântuirea nu este ușoară, este precum un așternut/pat: trebuie spălat cu lacrimi, călcat în nevoi și întins în răbdare pentru a fi comod la odihna veșnică.
Totul să aibă în viața ta ca temei dragostea.”
Hristos Dumnezeul nostru a spus Sfântului Apostol Ioan, cel tânăr, – și prin el nouă tuturor – despre Fecioara Maria: “Aceasta este mama ta!” și Fecioarei Maria, Preacuratei, despre el: “Acesta este fiul tău!”. Tot el ne-a numit fii ai Părintelui Său din ceruri.
Domnul ne-a spus că suntem fii ai lor, ai mântuirii…
În rugăciunea Tatăl Nostru, Rugăciunea Domnească, Mântuitorul ne învață pentru prima dată să ne adresăm Tatălui Ceresc la persoana a doua singular, precum un fiu părintelui… Dar cum?
Nu: Tu, Tată, ci Tatăl NOSTRU, al tuturora.
Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!
Să iubim și să ne rugăm pentru toți! Rugăciunea noastră să fie pentru toată lumea: și pentru rude, prieteni, și pentru cei ce ne nedreptățesc. Aceasta este rugăciunea adevărată a dragostei. Restul sunt doar cuvinte, cererile unui copil răsfățat ce-și dorește lucruri fără de folos.
Roagă-te și plânge pentru lume și… ți se va da!
Amin, amin, amin!
sursa: antenasatelor.ro
