Depresia, semnalul sufletului prin care face cunoscută starea nenorocită în care se află

Cuvântul depresie provine de la latinescul “depression”, care înseamnă “apăsare”. El semnifică dispoziţia abătută, însoţită de apatie, vlăguire, evaluare descurajant-pesimistă a ceea ce se întâmplă.

Această suferinţă e cunoscută omenirii din timpuri memoriale – poate chiar din timpul căderii din Rai. Crize de depresie sunt descrise adeseori în Vechiul Testament. Este suficient să-l amintim pe regele Saul, căruia îi uşurau deprimarea psalmii lui David. O stare psihică asemănătoare a descris-o şi Hipocrate, numind-o melancolie.

Depresia (cuvânt modern pentru deznădejde) este un fel de plictiseală având pricină în om, împreunată cu insuflarea pământească de a trăi după chipul lumii căzute. Insuflarea pământească îl face pe omul modern să încerce a construi raiul în lumea aceasta. Dar raiul artificial făcut de om se dovedeşte a fi mai curând o colivie artificială aurită ce ţine duhul omului prizonier, în care omul este este închis ca o pasăre, fără altă alternativă decât disperarea pricinuită de lipsa libertăţii duhovniceşti.

În ziua de astăzi, depresia este o boală a civilizaţiei contemporane cu cerinţele ei exagerate faţă de om şi cu suprasolicitările psihoemoţionale care o însoţesc.

Există chiar şi un tip de tulburare depresivă numită depresie de epuizare. În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des de depresia existenţială, adică despre o formă de tulburare nevrotică ce este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

Tulburările depresive sunt un tovarăş nelipsit celor ce s-au împătimit de băutură, de narcotice. Adeseori, depresiile apar pe fondul stresurilor ori situaţiilor traumatizante grave şi prelungite. Uneori însă ele apar şi fără cauze vizibile – în care caz este foarte important să se distingă apariţia bolii.

La baza sa duhovnicească, depresia nevrotică este o stare psihopatologică ce se dezvoltă în urma robirii sufletului omenesc de către patimile trândăvirii şi întristării. Iar orice patimă este şi mai mult aţâţată de către demoni, care îşi află locaş în ea.

Ştiinţa cunoaşte multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul ştiinţific nu se acceptă să se vorbească despre păcat, în timp ce cauza a multor forme de depresie este tocmai păcatul, lucru despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

Depresia este un semnal generic prin care sufletul face cunoscută starea nenorocită în care se află. Ea nu este însă fericita întristare pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc “totul merge post, nu mai ai în ce să nădăjduieşti..”

Foarte des stările de acest fel apar fiindcă “viaţa nu a mers după pofta inimii” omului, fiindcă nu i s-au înfăptuit dorinţele, fiindcă a avut loc un conflict, fiindcă i-a fost adusă cutare sau cutare jignire.

Precum spunea Cuviosul Serafim “fără necazuri nu este nici mântuire”. Uneori este de ajuns o elementară convorbire cu tine însuţi;” Oare trăiesc aşa cum trebuie, fac totul aşa cum îmi dictează conştiinţa? Oare mă întristez pentru ceea ce trebuie?”

Este neapărată nevoie să ne rugăm dimineaţa şi seara, să ne însemnăm cu semnul crucii înainte de culcare camera şi patul, să bem aghiazmă şi să stropim cu ea locuinţa, să citim Evanghelia, să-i chemăm în ajutor pe Sfinţi şi pe îngerul păzitor, să sfinţim casa, să primim cu credinţă şi pocăinţă Tainele Bisericii. Pe scurt, trebuie să trăim creştineşte, şi atunci întristarea şi descurajarea ne vor părăsi.

În zilele de amărăciune şi în ceasurile de întristare, omul devine nepăsător faţă de multe mişcări pătimaşe ale sufletului său. Onorurile, banii, plăcerile simţurilor trec pe planul doi. Dacă la bucurie îşi pierde rapid stăpânirea de sine, în schimb la nefericire, de voie, de nevoie îşi întoarce gândurile spre sine însuşi, îşi conştientizează mai profund şi mai bine păcătoşenia.

Nici minciuna, nici clevetirea josnică, nici jignirile nu aduc bucurie sufletului. Dar dacă omul, şi cu atât mai mult creştinul, este zdrobit cu desăvârşire de către ele şi rămâne vreme îndelungată într-o stare de mâhnire sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, plină de pierderea autocontrolului, a nădejdii în milă lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă Dumnezeieşti, aceasta nu este nicidecum o dispoziţie creştinească – este deja păcat. Şi vicleanul atât aşteaptă.

Dacă a biruit depresia, şi este vorba de o formă gravă a bolii, pot ajuta tratamentul prescris de medic (administrare de preparate cu acţiune forte, regim de viaţă, poate chiar spitalizare).

Altfel, trebuie să se înceapă cu rezolvarea conflictelor externe şi interne (sufleteşti). Este vorba de problema personalităţii, şi aceasta trebuie tratată cu precădere prin mijloace duhovniceşti.

Pentru omul ortodox, tratamentul acesta înseamnă lupta cu patimile, înaintare către Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

Sunt recomandate şi perioadele scurte de odihnă, comunicare raţională şi folositoare pentru suflet cu semenii, aerul curat, somnul suficient.

Sursa: psihorelax.blogspot.ro