Adevărul care va salva lumea

Trichinele, observa Dostoievski, sunt nişte vietăţi microscopice care se comportă ca nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă, căci, pătrunzând în corpul omului, sunt capabile să-l facă să-şi piardă minţile. Și asta, spune Dostoievski, deşi „niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de această boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău”. Această ciumă a conştiinţei începuse să se răspândească încă de pe atunci, anunţând ceea ce tot Dostoievski prevede în cartea sa „Demonii”: instaurarea comunismului.

Desigur, pentru mulţi, fenomenul descris de marele dramaturg rus rămâne o enigmatică metaforă, dar asta numai atâta timp cât nu sunt cunoscute teoriile lui Dawkins privind memele şi efectele lor asupra conştiinţei individului, sau a mulţimilor descrise magistral în tratatele despre manipulare ale lui Ellul. Nu ştiu dacă Dostoievski a realizat încă de atunci, însă, în societatea mediatică, trichinele au devenit unul dintre principalele obiecte de studiu, deşi acum poartă alte nume, mult mai emancipate şi mai ştiinţifice, fiind puse în mişcare, chipurile, spre binele colectiv.

Toate aceste lucruri mi-au venit în minte deunăzi, în urma unei discuţii, purtată cu câţiva oameni în faţa unei biserici din Bucureşti, privind campania de strângere de semnături pentru precizarea în Constituţia României a faptului că familia trebuie să fie formată dintr-un bărbat şi o femeie.

În condiţiile în care însăşi ridicarea unei astfel de probleme ar fi părut aberantă oricui în urmă cu câteva decenii, am fost surprins să constat că unul dintre cei prezenţi pur şi simplu nu înţelegea de ce nu ar trebui să aibă şi homosexualii acest drept. De altfel persoană respectabilă şi funcţionar de frunte într-o corporaţie, omul nu putea să iasă din silogismul: „Şi ei sunt oameni ca şi noi, oameni care se iubesc – atunci de ce nu ar trebui lăsaţi să se căsătorească şi să-şi formeze o familie, înfiind copii sau născându-i cu ajutorul unor tehnologii reproductive pe care ştiinţa ni le pune astăzi la îndemână?…”. I-am explicat că noi nu avem nimic cu ei, cu viaţa lor, deşi nu o considerăm firească, dar că trebuie să ne apărăm instituția familiei, cea care a dat viaţă lumii până acum tocmai pentru că e formată dintr-un bărbat şi o femeie. Însă el se dovedea incapabil să priceapă aceste lucruri, de parcă aş fi vorbit într-o limbă străină.

Faptul că există astfel de idei în societate nu ne miră, după cel puţin douăzeci de ani de campanie mediatică acerbă în favoarea a tot ceea ce înseamnă comportament homosexual. Mai şocant mi s-a părut însă faptul că persoana în cauză este un om ce frecventează biserica, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, şi chiar își asumă, cel puţin verbal, un angajament de viaţă creştină. Cum se poate acest lucru, atâta timp cât Dumnezeu Însuşi aruncă foc şi pucioasă peste Sodoma şi Gomora, iar Sfântul Apostol Pavel spune că pe aceştia „Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor…” ^{Romani 1:24}?

„Mă simt ca şi cum aş fi vinovat de tot răul din lume…”

Se pare însă că la acest om, nu singurul, undeva în adâncul minţii sale, anumite mecanisme care susţin procesele logice nu mai funcţionează corect. El sau toţi cei din aceeaşi clasă, fie că merg sau nu la biserică, sunt contaminaţi lăuntric de ceea ce Dostoievski numea „trichine”, Dawkins, „meme”, iar românii le spun, simplu, „gărgăuni”. Este vorba de nişte concepte-forţă sau de nişte naraţiuni exemplare care le dictează anumite judecăţi acceptate şi urmate fără reţinere, chiar dacă intră în conflict cu viaţa lor, cu angajamentele lor sociale sau familiale sau chiar cu propriul for de conştiinţă.

Într-un fel sau altul, marea parte a oamenilor, cel puţin în ţările dezvoltate, sunt contaminaţi astăzi cu astfel de organisme microscopice cu caracter noetic, numite şi „fantasme”, care de cele mai multe ori clocesc nişte gânduri sau generează nişte atitudini sau comportamente conflictuale, chiar împotriva celor apropriaţi din familie, în mijlocul cărora trăiesc. Bărbaţii nu mai acceptă nici o autoritate în afara propriilor păreri, pe care şi le susţin cu vanitate. Cei investiţi cu o anume harismă învăţătorească sau sacramentală, cum ar fi profesorii şi preoţii, sunt dispreţuiţi şi adesea persiflaţi. Fiecare „ştie” că are dreptate, şi e greu să-l convingi de contrariu. Femeile sunt sfâşiate lăuntric între dorinţa de-a se realiza în carieră, care le-a fost educată din primii ani de şcoală, şi dorinţa firească de-a avea o familie şi copii, de-a fi o bună soţie şi mamă. Pe bărbatul lor îl tratează ca pe un copil iresponsabil şi indisciplinat, mai curând decât ca pe un soţ care-i trezeşte respectul – iar de aici se nasc majoritatea frustrărilor şi certurilor. Copiii, de mici sunt învăţaţi că au mai mult drepturi decât datorii, iar despre ascultarea lor faţă de părinţi şi cei mai vârstnici, nici vorbă! Oamenii se ceartă mai mult ca niciodată, deşi cuvântul „toleranţă” şi autocenzura comportamentelor incorecte politic îi stăpânesc tiranic.

De fapt, trichinele acestea – care au contaminat astăzi mentalul colectiv cu ajutorul mass-mediei într-un grad fără precedent – nu sunt altceva, observă Dostoievski în întreaga sa operă, decât viruşii ideologiei marxist-comuniste, care încă de atunci începuseră să se răspândească epidemic în lume. Ele au condus, istoric vorbind, la instaurarea regimului comunist în Rusia, ele se fac vinovate de tabloul apocaliptic al haosului, al marasmului social şi moral în care a fost adâncită Rusia, şi de omorârea a zeci de milioane de oameni, cei mai mulţi dintre ei pentru că au refuzat să se lase contaminaţi.

Astăzi însă, din păcate, aceleaşi idei, mai frumos împachetate, au ajuns să pună din nou stăpânire pe minţile oamenilor. Confuzia şi haosul se răspândesc cu repeziciune epidemică, iar lumea şi-a pierdut pacea. Aproape întreaga mass-media, şcoala, ideologiile conducătoare, normele sociale, legile, pas cu pas – toate se aliniază gândirii neomarxiste, profund atee sau antihristice. Nu contează că sunt contrare logicii bunului-simţ, experienţei comune a oamenilor de când e lumea, năzuinţelor celor mai profunde ale fiinţei umane. Atâta timp cât sunt atrăgător împachetate mediatic, aceste concepţii vor fi înglobate narativ în viziunea noastră despre lume. Astfel că oamenii, majoritatea fără să-şi dea seama, nu gândesc ei înşişi, ci doar reproduc automat concepţiile care anterior le-au mobilat subconştientul.

Ciudăţenia cea mai mare e că şi cei care merg la biserică şi-şi asumă o viaţă creştină pot rămâne pentru multă vreme, poate pentru întreaga viaţă, stăpâniţi de astfel de fantasme care le guvernează conştiinţa. Îi marchează şi pe ei irascibilitatea, nervozitatea, depresia, iar viaţa lor nu pare a fi mai bună decât a celor care nu ştiu de Hristos, ceea ce-i face pe ceilalţi să spună că, iată, nu le-a folosit la nimic faptul că merg la biserică. Şi poate că nu sunt departe de adevăr, căci viaţa în Biserică nu înseamnă ca numai Duminica să dai o fugă la slujbă, iar gândirea ta să fie complet contrară cuvintelor Evangheliei. Din păcate, pentru aceşti oameni, metánoia sauschimbarea minţii, care trebuie să caracterizeze permanent viaţa în Biserică, a rămas doar un concept abstract. Dacă spui unui astfel de om: „Mă simt ca şi cum aş fi vinovat de tot răul din lume, de suferinţa oamenilor şi chiar de războaie” – vei fi luat în râs, dacă nu cumva vei fi privit ca un om suferind de o psihoză de sorginte religioasă. Lucrul îl anticipează tot Dostoievski în „Fraţii Karamazov”, când, înainte de a deveni monah, Zosima mărturisea tuturor acest gând.

Este greu de dus cuvântul acesta? Desigur, însă întreaga Evanghelie este paradoxală, în răspăr cu gândirea obişnuită a lumii, tocmai pentru că ea are în vedere mântuirea, adică viaţa în Împărăţia lui Hristos, Cel ce ne spune: „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” ^{Ioan 14:27} sau „cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă”, „trupul nu foloseşte la nimic” ^{Ioan 6:63}.

„Fii ai oamenilor” sau „fii ai lui Dumnezeu”?

Poate că este greu de acceptat, dar toate problemele noastre şi ale lumii în care trăim izvorăsc doar din faptul că învăţătura şi cuvintele Evangheliei nu mai au nici o relevanţă, nici o autoritate în viaţa noastră. Ne-am umplut prea mult de cuvintele lumii, de zvonuri şi păreri, de ideologii preţios ambalate, de fraze sforăitoare, de retorici ce ne mângâie eul şi ne hrănesc vanitatea, pentru a mai încăpea în noi Cuvântul lui Hristos. Astfel că – deşi poate nu vrem acest lucru – ne putem numi mai curând „fii ai oamenilor” decât „fii ai lui Dumnezeu”, mai curând „cosmofori” decât „hristofori”.

Schimbarea este posibilă, desigur, dar pentru aceasta ar trebui să ne lepădăm eul umflat ideologic şi să primim Cuvântul Evangheliei ca dreptar al judecăţii şi al vieţii noastre. Până atunci, mai mult cu numele ne vom numi creştini, căci cu concepţiile sau cu viaţa vom fi chiar mărturisitori ai duhului lumii împotriva lui Dumnezeu. Până la a câştiga înlăuntrul nostru gândul aparent paradoxal că suntem vinovaţi de tot răul din lumea aceasta este o cale lungă, dar odată pornind cu sinceritate şi cu lepădare de sine pe această cale, multe bucurii şi multă pace vom câştiga. Numai pe această cale ne vom elibera de ameninţarea sentimentului că suntem nimeni în lumea aceasta, numai aşa vom ajunge să simţim înlăuntrul nostru că suntem cineva – nu pentru că aşa ne spune lumea, ci pentru că am devenit cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, primind în inima noastră adevărul care va salva lumea: Evanghelia lui Hristos.

Gheorghe Fecioru

 Articol publicat în numărul 87 (Aprilie 2016) al revistei Familia Ortodoxă