Avva Antonie: va veni o vreme când vor înnebuni oameni, şi dacă vor vedea pe unul nesmintit, se vor ridica împotriva lui, zicând: aiurezi – pentru că nu va fi ca ei.

   Marele intre parintii cei desavarsiti, Cuviosul Antonie era inainte vazator si, fiind trecut prin ispitele dracesti, socotea de nimic mestesugirile lor, ca si cand nu era suparat de ei. Si de multe ori vedea cu ochii cei trupesti chiar ingeri si diavoli, cum iau aminte la viata omeneasca, nevoindu-se fiecare din ei sa traga de partea sa pe oameni. Si atat de mare era la fapte bune, incat certa si batjocorea duhurile cele necurate si de multe ori le izgonea pe ele, aducandu-le aminte de surparea lor cea din cer si de chinul lor, in focul cel vesnic.

Deci, s-a intamplat odata un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfatuit sa vie la staretul Antonie, fericindu-l pe el, de vreme ce nimeni dintre ei nu mai cutezau sa se apropie de el cu gand rau, temandu-se ca nu cumva sa fie ranit de dansul, ca ajunsese staretul la nepatimire si la viata cea desavarsita si era daruit cu Preasfantul Duh. Deci, unul din diavoli a zis catre celalalt: „Zerefere (ca asa era numele acelui diavol), oare de s-ar pocai cineva de noi, l-ar primi pe el Dumnezeu la pocainta? Se poate una ca aceasta, sau nu?” Raspuns-a celalalt: „Si cine poate sa stie aceasta” Iar Zerefer a zis: „Imi vei da voie sa merg la batranul Antonie, care nu se teme de noi, si sa ma incredintez de aceasta de la dansul?” Raspuns-a lui celalalt: „Du-te, dar te fereste cu dinadinsul, ca batranul este inainte vazator si va cunoaste ispitirea ta si nu va voi sa intrebe de aceasta pe Dumnezeu, insa, du-te, poate, cumva vei avea raspuns.”

Si mergand Zerefer la Antonie, s-a inchipuit ca om si a inceput a plange si a se tangui inaintea lui. Iar Dumnezeu –vrand sa se stie ca El nu-Si intoarce fata de la nici unul din cei ce vor sa se pocaiasca, ci primeste pe toti cei ce alearga la El, si dand pilda si omului cu pacate grele, ca El, nu s-ar intoarce chiar si de la diavolul, incepatorul rautatii, de ar voi aceasta cu adevarat sa se pocaiasca – a tainuit, o vreme, sfatul dracesc batranului, ca sa nu-l cunoasca. Drept aceea, Cuviosul il vedea pe cel ce venise la dansul curat, ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, si i-a zis: „Ce plangi asa, tanguindu-te din inima, omule, sfaramandu-mi inima si sufletul cu lacrimile tale cele multe?” Iar diavolul cel viclean a raspuns: „Eu, o Sfinte Parinte, nu sunt om ci diavol, pentru multimea faradelegilor mele.” Iar batranul l-a intrebat: „Si ce voiesti sa-ti fac frate?” (Ca socotea Cuviosul, ca pentru multa smerenie se numeste el pe sine diavol, Dumnezeu nearatandu-i lui ceea ce se facea). Si a zis diavolul: „De nimic alta nu ma rog tie, Sfinte Parinte, fara numai sa te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa-ti arate tie, adica, de ar primi pe diavol la pocainta, sau pocainta lui cu totul n-o ia in seama? Pentru ca daca va primi pe diavol, apoi ma va primi si pe mine, acela ce am facut lucruri asemenea cu el.” Iar batranul i-a raspuns: „Precum voiesti voi face, insa sa te duci astazi la casa ta, iar dimineata sa vii aici si-ti voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta.” Deci, ducandu-se diavolul si sosind noaptea, si-a ridicat batranul cuvioasele sale maini spre cer si s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca sa-i arate lui de ar primi pe diavolul, daca s-ar intoarce la pocainta. Si indata, ingerul Domnului, stand inaintea lui, i-a zis: „Asa graieste Domnul Dumnezeul nostru: pentru ce rogi a Mea stapanire pentru diavol? Pentru ca el este acela care a venit cu viclesug sa te ispiteasca.” Si a zis batranul catre inger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de la mine, incat sa nu cunosc viclesugul dracesc?” Iar ingerul i-a zis: „Sa nu te tulburi de aceasta, caci este o minunata randuiala a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce gresesc, ca, adica, sa nu se deznadajduiasca pacatosii, care fac multe faradelegi, ci sa vina la pocainta, stiind ca de la nici unul, care vine la El, nu se va intoarce Preabunul Dumnezeu, chiar cand ar veni insusi diavolul vrajmas, cu adevarat. Drept aceea, cand va veni la tine sa te ispiteasca si te va intreba, sa nu te smintesti de el, ci sa-i zici astfel: „Iata ca iubitorul de oameni Dumnezeu, niciodata nu se intoarce de la cel ce vine la El, chiar cand diavolul ar veni. Iata, El fagaduieste a te primi pe tine, numai de vei pazi cele poruncite de El. Iar, cand te va intreba: Care sunt cele poruncite de El?, sa-i zici, astfel graieste Domnul Dumnezeul: Te stiu pe tine cine esti si de unde ai venit ispitindu-ne, ca tu rautatea cea veche esti si nu poti sa fii bunatate noua, si incepator al raului de demult fiind, nu vei incepe acum a face binele. Ca, deprinzandu-te cu mandria, cum vei putea a te smeri la pocainta si a afla mila? Dar, ca sa nu ai acest raspuns in ziua judecatii, ca voiai sa te pocaiesti si nu te-a primit Dumnezeu, iata si tie iti pune pocainta bunul si milostivul Dumnezeu, numai daca vei voi, poruncindu-ti tie aceasta: Sa stai intr-un loc, vreme de trei ani, si, intorcandu-te spre rasarit, sa strigi cu glas mare, ziua si noaptea, si sa zici astfel: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, rautatea cea veche. Iar aceasta sa o zici de o suta de ori. Si iarasi alta rugaciune: Dumnezeule, mantuieste-ma pe mine, inselaciunea cea intunecata, la fel, de o suta de ori sa o zici. Si iarasi: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, uraciunea pustiirii, sa o zici de o suta de ori si asa sa strigi catre Domnul neincetat, ca nu ai trupeasca alcatuire, ca sa obosesti ori sa slabesti. Si, dupa ce vei savarsi aceasta cu gand smerit, atunci vei fi in randuiala ta cea dintai si te vei numara cu ingerii lui Dumnezeu. Si de va fagadui sa faca aceasta sa-l primesti pe el la pocainta. Dar stiu ca rautatea veche nu poate a fi bunatate noua. Si sa se scrie aceasta pentru neamurile viitoare, ca dintru, aceasta intamplare oamenii foarte lesne se vor incredinta sa nu mai deznadajduiasca de a lor mantuire.” Si ingerul, acestea zicand, catre Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. Iar, a doua zi, a venit diavolul si a inceput sa se tanguiasca de departe, in chip de om, ca si cum plangea si, venind la batranul, i-a facut plecaciunea. Iar batranul, mai intai nu l-a vadit pe el, ci numai in mintea sa il ocara. Apoi Sfantul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ti-am fagaduit si te primeste la pocainta, de vei plini cele ce prin mine iti porunceste Stapanul si Atotputernicul.” Iar diavolul a zis: „Si care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu sa le fac?” Iar batranul a raspuns: „Ti-a poruncit Dumnezeu acestea: Sa stai intr-un loc trei ani nemiscat, privind spre rasarit si strigand, ziua si noaptea, Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, rautatea cea veche, zicand aceasta de o suta de ori. Si, iarasi, de o suta de ori, sa zici: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, uraciunea pustiirii, si, iarasi, de acelasi numar de ori: Dumnezeule, miluieste-ma, pe mine inselaciunea cea intunecata. Si cand le vei face acestea, atunci te vei numara a fi cu ingerii lui Dumnezeu, intru aceeasi slujba in care ai fost si mai inainte.”

Iar Zerefer, lepadand indata acel inselator chip al pocaintei, a ras tare si a zis batranului: „O, calugare, de-as fi voit a ma numi eu insumi rautatea veche, uraciune a pustiirii si inselaciune intuneacata, apoi as fi facut aceasta de la inceput, ca sa ma fi mantuit. Acum, sa ma numesc eu insumi rautate veche? Nicidecum. Si cine ar zice aceasta? Pentru ca, pana acum, eu sunt minunat in ispravi si toti, de teama, se supun mie: cum, dar, as putea sa ma numesc eu singur uraciune a pustiiri, ori inselaciune intunecata? Nicidecum calugare, nu, ca inca stapanesc pe pacatosi si ei ma iubesc, eu sunt in inimile lor si ei umbla dupa voia mea, iar a fi rob netrebnic si prost in pocainta, asta nu voiesc, batrane, nu, nu asta sa nu fie, ca, adica, din cinstea cea mare, sa ajung intru atata necinste.” Si, zicand acestea, si strigand, diavolul s-a facut nevazut. Iar batranul, sculandu-se la rugaciune, a multumit lui Dumnezeu, zicand: „Adevarat ai zis, Doamne, ca rautatea veche nu poate fi bunatate noua si incepatorul rautatilor nu se face facator de bunatati noi.”

Si aceasta, fratilor, nu in desert ne-am sarguit a le spune voua, ci ca sa cunoasteti bunatatea Stapanului si milostivirea Sa, ca daca El este gata, ca si pe diavolul sa-l primeasca la pocainta, apoi, cu cat mai mult pe om, pentru care Si-a varsat si sangele. Esti pacatos? Pocaieste-te, ca de nu, in primejdie esti a merge cu diavolul, in vesnica pierzare a gheenii, nu ca ai gresit, ca toti gresim si nu-i nimeni fara de pacat, decat numai unul Dumnezeu, ci pentru ca n-ai voit a te pocai si a te ruga Judecatorului inainte de sfarsitul tau. Iar daca, fugind de pacat, vei placea Domnului, o, de cate bunatati te vei indulci! Pentru ca, intorcandu-te la El inainte de sfarsit, vei afla pe Judecatorul milostiv si te vei invrednici fericirii si cu ingerii cei luminati te vei salasui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor celor impacati cu Dumnezeu si veselia cea pururi fiitoare. Pe care si noua tuturor fie a le dobandi, prin Hristos Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururi si in vecii vecilor! Amin.

Iata si ce putem citi in articolul Apocatastaza:

Apocatastaza este o speculatie origenista, potrivit careia, la sfarsitul chipului lumii acesteia, toti oamenii, inclusiv demonii, vor avea parte de mantuire.

Termenul “apocatastaza” vine din limba greaca „apocatastasis” si inseamna restabilire in starea primara. Consecintele acestei doctrine sunt radicale: lipsa oricarui proces de sfintire, disparitia judecatii de apoi si mantuirea diavolului. Aceasta invatatura a fost condamnata de catre Sinodul V ecumenic, tinut la Constantinopol in anul 553. Biserica marturiseste innoirea lumii la a doua venire a lui Hristos, dar afirma in acelasi timp judecata ultima, adica despartirea celor buni de cei rai (Matei 25, 32-33, 46). Invatatura despre apocatastaza n-a fost primita de Biserica, dar acest lucru nu inseamna ca Biserica nu se roaga neincetat pentru mantuirea tuturor oamenilor. Este totusi o diferenta intre a afirma ca pe un adevar de credinta mantuirea de obste si altceva sa o doresti si sa o ceri de la Dumnezeu.

In favoarea apocatastazei se invoca urmatoarele argumente:
– Dumnezeu nu poate pedepsi vesnic o fapta care nu este vesnica;
– Dreptii din rai nu pot fi pe deplin fericiti, stiind ca alti semeni sunt intr-un iad etern;
– Iadul nu poate fi etern avand in vedere ca El este bun si milostiv.

In primul caz trebuie sa afirmam ca pacatul chiar daca are un inceput, denatureaza fiinta umana. Cel ce se insoteste cu pacatul stramba trasaturile chipului, facand din el o caricatura. Ori nu caricatura este asemanarea cu Dumnezeu.

In al doilea caz, Sfintii Parinti spun ca omul prin Hristos, ajunge subiect al lucrarii divine. Nu inseamna ca omul se pierde in Dumnezeu, dar putem intelege ca el, fand trecerea de la chip la asemanare, primeste si atributul statorniciei in iubire. Asa ca simplul gand la cei ce sunt in iad, nu anuleaza starea de deplina fericire. Ultimul argument poate fi inlaturat fara rezerve, prin faptul ca Dumnezeu nu este doar iubire, este si dreptate. Dumnezeu nu-l sileste in nici un chip pe om sa creada in El. Insa, dupa cum iadul exista ca lipsa a binelui, la fel si osanda vesnica exista din cauza lipsei salasluirii lui Dumnezeu in om. Cel care crede in apocatastaza, nu se teme ca va da socoteala de faptele sale. Dimpotriva, crede ca indiferent cum va trai se va mantui, si astfel, va trai in nepasare, va muri in fiecare zi. Trebuie sa inlaturam credinta in apocatastaza si sa iubim neincetat. In fiecare zi sa socotim ca nu vom ramane in viata pana seara si cand ne culcam, sa socotim ca nu ne vom mai trezi. Asa vom iubi fara opreliste, semn ca oricand putem sta in bratele lui Dumnezeu.

sursa: ortodoxianeamului.wordpress.com