Barba, firescul devenit „accesoriu”

Mintea omului este precum un geam. Daca primii oameni aveau acest „geam” transparent, putand intelege usor ratiunile lui Dumnezeu, sadite in faptura creata, cu timpul insa, in urma savarsirii atator pacate, el s-a tot murdarit, devenind aproape in intregime mat.

Datorita intunecarii mintii omului, ca urmare a unei vietuiri lipsite de har, multe neoranduieli au ajuns sa fie vazute ca fiind normale, iar multe lucruri firesti au ajuns sa fie vazute ca fiind anormale. „Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar! Vai de cei care sunt intelepti in ochii lor si priceputi dupa gandurile lor!” (Isaia 5, 20-21).
Asa stau lucrurile si cand vine vorba de barba, de aceasta podoaba trupeasca a barbatului, gandita si zidita de Dumnezeu, deci fireasca si „buna foarte” (Facere 1, 31). Cei care nu au insa mintea luminata de har, nu vor putea niciodata sa inteleaga de ce barba este „buna foarte”.

Barba, firescul devenit „accesoriu”
In Biserica, lucrurile sunt firesti, iar barba tine de firea barbatului. Omul purtator de barba, fie mirean, fie cleric, nu face decat sa arate ca incearca, sub toate aspectele (duhovnicesc, dar si trupesc), sa ramana in randuiala firii. „Nu va invata oare insasi firea ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung? Si ca pentru o femeie, daca isi lasa parul lung, este cinste? Caci parul i-a fost dat ca acoperamant” (I Corinteni 11, 14-15).
Din pacate insa, de cele mai multe ori, barba a ajuns sa fie asociata numai cu Taina Hirotoniei. De parca numai preotul ar trebui sa poarte barba, cand un crestin de rand isi lasa barba, sunt sanse foarte mari ca el sa primeasca intreabrea: „De ce ti-ai lasat, mai, barba? Vrei sa te faci preot?”

Indraznesc sa spun, privind prin „geamul” mintii mele, ca barbatul care nu isi lasa barba, dar mai ales preotul, este „o inventie” apuseana ce contravine traditiei bisericesti rasaritene, drept pentru care, tot barbatul, fie el crestin ori necrestin, preot ori mirean, ar trebui sa isi lase barba.
Cei care nu inteleg rostul (ratiunea) barbii, o pun pe aceasta in mana mentalitatii vremurilor. Astfel, daca lumea e de acord cu barba, ea se poarta, iar daca lumea nu este de acord cu barba, ea se da rapid jos! Referindu-se la a nu trai potrivit lumii, Sfantul Ignatie Teoforul, spunea crestinilor: „Nu voiesc ca voi sa placeti oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum ii si placeti.”
Daca barbatii de rand se raporteaza insa la barba in mod diferit, in functie de serviciul si de familia lor, acest lucru nu poate fi valabil si in cazul preotilor. Cand omul vine la Biserica, nu este important ca preotul sa fie „la zi” cu infatisarea, adica sa placa lumii, ci mai ales sa fie „prieten al lui Hristos”, ca sa poata da sfatul potrivit, insuflat de Duhul Sfant.

De asemenea, nu avem nevoie de preoti carora sa le stea bine cu barba, ci de preoti care sa ne scoata din moartea sufleteasca, fiindu-ne cu adevarat Parinti. Iar calitatea adevarata de „parinte” nu vine din privirea in oglinda, ci din unirea cu Hristos. Dupa cum spunea un prieten, referindu-se la barba tunsa, frumusetea interioara nu se obtine cu ajutorul frizerului.
Sfintii Parinti, in rugaciunea rostita de preot la imbracarea epitrahilului, cel mai folosit vestmant preotesc, amintesc de barba preotului, ca semn al asemanarii acestui cu neamul preotesc al lui Aaron: „Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap, ce se coboara pe barba lui, pe barba lui Aaron, pe marginea vesmintelor lui” (Psalmul 132, 2).
Preotii care nu isi lasa barba, adesea pentru motive lumesti, nu inteleg si nu implinesc traditia Bisericii de Rasarit. Indraznesc sa spun asta deoarece toti sfintii hirotoniti (fie calugari, fie casatoriti) au avut barba. Acest lucru mi se pare o marturie autentica a Traditiei si un temei multumitor. Mai mult insa, daca Hristos a avut parul lung si barba netunsa, ce temei mai mare de atat mai au nevoie preotii, spre a-si lasa barba? Hristos este modelul desavarsit pentru tot crestinul, insa mai cu seama pentru preot. Preotul sa ia aminte la Hristos, iar crestinul de rand sa ia seama la ce spune Sfantul Pavel, referitor la tunsul parului (I Corinteni 11, 14-15).

Faptul ca nu am barba asemanatoare cu cea a Sfantului Vasile sau cu cea a Sfantului Nicolae nu ma indreptateste sa o indepartez sau sa o „retusez” in functie de cum imi place. Dupa mintea mea, barbile „retusate” in fel si chip, care de care mai original, cat si mustatile „cizelate” dupa gust, constituie o cadere sufleteasca parca mai mare decat cea a inlaturarii complete a barbii.
Cand i-am spus parintelui meu ca mi-as lasa barba, insa nu prea imi creste, deci nu e frumoasa si mi-e rusine, el mi-a spus: „Era frumoasa barba Sfantului Pavel?! Era frumoasa barba Sfantului Ioan Gura de Aur?! Era frumoasa barba Sfantului Efrem Sirul?!” Cand m-am gandit mai bine, mi-am dat seama ca toti acesti sfinti abia daca aveau barba, acest lucru observandu-se perfect in aproape toate icoanele lor, dar mai ales in cele mai vechi.

In cadrul Sinoadelor Ecumenice V si VI (Quinisext) s-au luat si unele hotarari privind barba preotului. La sinod era prezent si un episcop, cu barba si mustata deosebita: mustata era intr-o parte mai mare si intr-alta mai mica, iar barba invers, unde era mustata mai mica, era barba mai mare, si unde era mustata mai mare, barba era mai mica. Cativa dintre cei adunati i-au sugerat sa le tunda cumva, spre a le face deopotriva. La aceasta, episcopul cel sfant a raspuns: „Nu sunt eu mai intelept decat Ziditorul meu. Daca asa a considerat El, asa sa ramana!”
Barbierit, epilat, pensat, vopsit si cate altele asemenea „retusari” mondene. Oare nu ne dam seama ca am ajuns cu totii „mai intelepti” decat Ziditorul nostru ?! Pe cat intelege insa omul, pe atat sa faca, iar Domnul pe atat sa il masoare. Nadajduiesc ca nu il va masura Domnul pe unul mic la intelegere, cu masura mare, si nici pe unul mare la intelegere, cu masura mica.

autor: Teodor Danalache,

sursa: crestinortodox.ro