Calea cea largă îi duce pe oameni la iad

Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci sunt foarte ușoare, ușurează, răcoresc și aduc fericire în sufletul omului.

De aceea Hristos nu ne-a cerut multe lucruri. Iar la a Doua Sa Venire nu va spune: „De ce nu v-ați nevoit…”. Nu. Ci va spune: „De ce nu ați miluit, de ce nu ați hrănit, de ce nu ați îmbrăcat, de ce nu l-ați ușurat pe cel din temniță?”.

Ce sunt acestea? Fapte de dragoste. De aceea a spus Hristos: „Cine este cel care Mă iubește? Cel care are poruncile Mele. Cel care nu Mă iubește, nu ține poruncile Mele”. Prin mustrarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le spună că: „Voi nu ați avut dragoste și pentru aceasta nu puteți intra în cămara de nuntă a dragostei”. Cămara de nuntă a dragostei se dobândește numai cu dragoste și jertfă. De aceea va trebui să intrăm în Împărăția Cerurilor cu dragoste și smerenie.

Strâmtă și întristătoare este calea care duce la viață. Calea cea largă îi duce pe oameni la iad. Dar care este calea cea largă? Viața lumească nepăsătoare și atunci când zilele noastre trec goale…

Nu trebuie să ne înșele diavolul, ci să ne străduim, după Evanghelia lui Hristos, să curățăm partea dinlăuntru a paharului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă partea dinăuntru a paharului o faci curată, zice Domnul, și cea dinafară va fi curată. Fățarnice, nu curăța partea dinafară, iar cea dinăuntru o lași necurățată. În ochii lui Dumnezeu toate sunt arătate. Pe oameni îi putem înșela, le putem arăta altă față, însă lăuntrul nostru este cunoscut lui Dumnezeu. Să ne îngrijim de lăuntrul nostru să-l aranjăm, să-l schimbăm. Vremea pe care ne-a dat-o Dumnezeu s-o umplem cu fapte bune, cu cugetări bune, cu simțăminte curate.

Să nu stăm și să ne ocupăm cu vorbăria deșartă, cu discuții nepotrivite și vătămătoare. Să izbăvim limba de a-i mai judeca pe oameni, pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Să nu mai facem aceasta, ci să ne judecăm pe noi înșine, pe noi să ne osândim. Dacă ne vom osândi noi pe noi înșine, ne vom izbăvi de osândirea lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiți, și dacă vom judeca, vom fi judecați, și cu ce măsură vom măsura, cu aceeași ne va măsura și Dumnezeu.

Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul ne fură timpul, ni-l umple cu lucruri pământești și vremelnice cu scopul de a-l pierde, de a nu putea oferi mai multe lui Dumnezeu și sufletului nostru. Să luăm aminte cât putem să fim în stare de veghe, să ne păzim mintea, inima, să nu lăsăm gândurile să intre în inimă și s-o întineze. Ori de câte ori ne vom cerceta conștiința, vom vedea că nu luăm aminte și, prin urmare, avem multe păcate pe care nu le cunoaștem. Să le spovedim ca să se șteargă.

Așadar, să luăm aminte la toate aceste lucruri și să fim gata. Moartea este înfricoșătoare, nu este o jucărie. Dacă cineva dintre noi a cunoscut ceva puțin despre moarte, dacă s-a primejduit de vreo boală, a văzut cât de înfricoșătoare este. Vedeți cum lăcrimează omul și plânge când se apropie ceasul morții? De ce plânge? Pentru că vede că vin puterile potrivnice, vin demonii să-i răpească sufletul. Și sufletul tremură ca frunza de toamnă la cea mai mică adiere de vânt.

Ce spune troparul de la Slujba înmormântării? „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către Îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute”. Își întoarce ochii spre Îngeri și nu-l pot ajuta, ci-i spun: „Te-am fi ajutat, dar trebuia să fi ajutat și tu cu faptele tale. Atunci își ridică mâinile spre oameni și strigă „Ajutați-mă!”, dar aceia îi spun: „Cum să te ajutăm pe tine, când noi nici pe noi înșine nu ne putem ajuta?”. Și atunci se înțelepțește omul, dar ce poate face în acel ceas când își dă sufletul?

Acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăiește fiecare om care pleacă din această viață, să ne fie lecție, ca să ne punem în rânduială acum, astfel încât atunci când ne va veni ceasul, să fim gata. Ne vom întrista, căci moartea este din fire dureroasă și amară, dar când conștiința nu ne învinuiește, atunci balsam vine în suflet. Sufletul nădăjduiește, are o simțire că ceva se va întâmpla. De aceea, înainte de a veni acel ceas înfricoșător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, mai înainte de marea judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să luăm aminte, să ne silim acum, iar nu mâine sau poimâine. De astăzi, din această clipă, să punem pocăință în sufletul nostru și să ne întoarcem la Dumnezeu. Iar când Dumnezeu va vedea această intenție bună din partea noastră, ne va ajuta. Și această mică intenție o va face mare, încât să săvârșească mântuirea sufletelor noastre.

Arhim. Efrem Filotheitul – Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății sufletești și a mântuirii noastre, Ortodoxos Kipseli