Care sunt consecinţele desfrânării

„Jean Cluade Larchet, analizând psihologic şi duhovniceşte patima defrânării şi reducţiile pe care le operează aceasta, atât asupra sufletului pătimaş, cât şi asupra persoanelor cu care el intră în contact, vorbeşte despre o supradimensionare a imaginarului, a irealului, a fantasmagoricului asupra realului, o desfiinţare a funcţiei realului, în favoarea imaginarului. Desfrânatul nu vede persoana pe care o doreşte aşa cum este, ci aşa cum o vrea sau îi trebuie lui. Percepţia lui este distorsionată, ca într-o oglindă falsă. Persoana celuilalt nu este percepută real, obiectiv, ci subiectiv şi pătimaş. Ea devine o proiectare a dorinţelor lui pătimaşe, o sumă a poftelor lui”.

Persoana, iubită cu o iubire falsă, perversă, nu este recunoscută ca o persoană, nu este trăită în dimensiunea ei duhovnicească, în realitatea fundamentală de creatură după chipul lui Dumnezeu, ea este redusă la ceea ce, în aparenţa ei exterioară, poate răspunde dorinţei de satisfacţie a pătimaşului, ea devine pentru acesta un simplu instrument al plăcerii, un obiect. În anumite cazuri chiar interioritatea sa este negată astfel încât întreaga dimensiune interioară a fiinţei sale, în special conştiinţa, afectivitatea şi voinţa, este redusă la trupesc. Pe de altă parte, pătimaşul ignoră libertatea celuilalt în măsura în care el nu are în vedere altceva decât satisfacerea propriilor sale dorinţe, care i se prezintă cel mai adesea ca o necesitate absolută şi care ignoră dorinţa celuilalt. Celălalt, nu este, în consecinţă, recunoscut, nici respectat în alteritatea sa, nici în caracterul unic al realităţii sale personale, care nu se pot descoperi decât în expresia libertăţii sale şi în manifestarea zonelor superioare ale fiinţei sale, căci, reduse prin curvie la dimensiunea generică şi animalică a unei sexualităţi trupeşti, fiinţele umane devin practic inlocuibile ca şi obiectele.

În mod similar, fiinţa de lânga el, chiar persoana iubită, nu mai este un „cineva”, un subiect, un suflet cu o personalitate distinctă, nu mai este un „aproape”, un semen al său, chip al lui Dumnezeu, un suflet cu bucuriile şi necazurile sale, cu speranţele şi înfrângerile sale, un subiect care caută şi solicită ajutor în împlinirea şi actulizarea acestor laturi luminoase ale vieţii sale, ci este un „ceva”. Nu este un subiect, ci un obiect. Şi dacă un subiect trebuie cucerit, un obiect nu trebuie decât posedat, stăpânit… Pătimaşul nu reuşeşte să pătrundă în miezul fiinţei iubite, ci se ciocneşte şi se împotmoleşte în învelisul care acoperă taina sufletului ei – atât de sărac în forme şi manifestări, în comparaţie cu inima. El nu mai înţelege taina pe care celălalt o reprezintă, o taină pe care el este dator – pentru a nu-i distruge farmecul – să o sporească, înalţându-se astfel şi pe sine, ci reduce acest mister la trup şi nici măcar pe acela nu-l întelege just, ca un mediu, un suport al vieţii spirituale, chemat să devină „templu al Duhului Sfânt”, ci îl consideră o sursă de neîntrecute plăceri.(…)

După îndeplinirea dorinţei şi dispariţia plăcerii, desfrânatul se simte un izolat, un singur şi un străin chiar şi lângă victima lui, lânga care credea că va simţi şi trăi viaţa din plin, cu toată fiinţa sa. Are un sentiment de zădărnicie şi un regret, ca unul ce n-a întălnit ceea ce a dorit, un sentiment de frustrare şi angoasă. O frică de ceea ce a trecut, dar şi de ceea ce îl mai aşteaptă. O frică de însăşi persoana care i-a îndeplinit dorinţele. Singura cale de a scăpa de aceste complexe şi remuşcări i se pare întoarcerea cu o putere şi mai mare în plăcerile patimii, abandonarea sa totală plăcerii.

Pătimaşul epuizează atâtea vieţi şi suflete nu pentru că acestea ar fi sărace şi neputincioase de a-l face fericit, ci dintr-o infirmitate sufletească a sa. Nu celălalt este rău, ci răul zace în el însuşi, în felul lui de a înţelege şi trăi viaţa. Nu celălalt este incapabil să-l iubească, ci el este neputincios în a-i descoperi dragostea, o iubire suferindă, jertfitoare. El este incapabil să iubească, dar mereu răneşte pe cei ce îl iubesc. El nu iubeşte persoane, ci le foloseşte ca pe obiecte pentru satisfacţii trupeşti. De aceea, nimic nu-i aparţine şi totul îi este străin, chiar atunci când posedă ceva. La el se observă mai bine decât la oricine modul în care trupul, carnea, poate subjuga spiritul, sufletul, prin intermediul simţurilor, cum poate omul din împărat şi stăpân peste puterile sale să devină rob şi sclav al celor mai josnice dintre acestea.

Desfrânarea este păcat foarte mare pentru că răpeşte omului curaţia trupească şi sufletească, distruge sănătatea, întunecă mintea, împietreşte inima şi îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfântul Duh prin gura Sfântului Apostol Pavel ne învaţă să fugim de desfrânare: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea? >. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 15-20).

Despre acest păcat al desfrânării, Sfântul Apostol Pavel ne spune că cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10), ci vor fi pedepsiţi „în focul cel veşnic” (Isaia 33, 14; Matei 25, 41).

Părintele Hristofor Panaghiotis – Extras din volumul “Păcatul desfrânării, Viaţa şi acatistul Sfintei Maria Egipteanca”,  p.47-51,  Editura Panaghia, 2006