Ce este cel mai important în rugăciune

Amintiţi-vă că Domnul este aproape

Cel mai important este să vă străduiţi întotdeauna să vă amintiţi că Domnul este aproape şi vede tot şi potrivit cu aceasta să vă purtaţi şi în exterior, şi în interior.

(Scrisoarea 487. Seria 3. Pag. 155)

Pruncia în rugăciune
Pruncia în rugăciune, ca şi în toată alcătuirea duhovnicească, este cea mai bună stare; să aveţi grijă de ea şi să-I cereţi Domnului să nu îngăduie să pierdeţi această simţire. Copiii se apropie de tatăl sau mama lor şi nu spun nimic, doar le dau târcoale pentru că le place să fie pe lângă ei… Aşa să vă purtaţi şi voi, în simplitatea inimii totdeauna să-I daţi târcoale Domnului.
(Scrisoarea 256. Seria 2. Pag. 89)

Nu sub forma puterii
Nu sub forma puterii, ci în duhul rugăciunii. Faptul că vă străduiţi să aveţi simţire adâncă în rugăciune este cel mai folositor pentru rugăciune. A te simţi osândit în ceasul rugăciunii unul dintre părinţi a spus că este esenţa rugăciunii. Undeva, nu mai ţin minte, am găsit întrebarea: „Cum este cel mai bine să stăm la rugăciune?” şi răspunsul: „Stai ca la Judecată, aţintind privirea către buzele Domnului, din care este gata să iasă ultima sentinţă pentru tine: „Vino” sau Du-te”. Şi strigă: „Doamne, miluieşte-mă!” Aceasta se şi petrece cu sfinţia voastră. Mi se pare şi că având numai rugăciunea lui lisus puteţi renunţa la toate pravilele, doar că trebuie ca rugăciunea să o aveţi nu numai în cuvânt, ci şi în faptă (în minte şi în inimă).
(Scrisoarea 1. Seria 1. Pag. 7)

Despre obişnuinţa de a umbla înaintea lui Dumnezeu
Rugăciunea este o lucrare lăuntrică. Tot ceea ce se face în exterior în timpul rugăciunii nu este esenţa acestei lucrări, ci este un act exterior. Tot ceea ce se arată a fi bun din acest act exterior pare numai a fi bun, dar nu este. De aceea nu trebuie să-i dăm nicio atenţie. Mai bine renunţaţi la ceea ce faceţi. Principalul, cu care trebuie să vă deprindeţi, este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea în prezenţa lui Dumnezeu. Străduiţi-vă să dobândiţi obiceiul de a avea totdeauna conştiinţa şi sentimentul că vă aflaţi înaintea ochiului lui Dumnezeu, care pătrunde tot adâncul inimii voastre şi vede toate mişcările voastre lăuntrice. Rugăciunea lui lisus se află în rândul mijloacelor care duc la izbânda în deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu.

Tot ceea ce trebuie să ştiţi despre lucrarea acestei rugăciuni se află în cartea despre războiul nevăzut. Acolo să vă uitaţi. Cel mai important este: să staţi cu atenţia în inimă şi să-L chemaţi pe Domnul, Care se află pretutindeni. Mai bine să staţi în picioare decât să staţi jos. La respiraţie, la poziţia capului şi la celelalte mai bine să nu vă gândiţi deloc, ci să vă îndreptaţi toată atenţia spre alcătuirea lăuntrică.

Rădăcina bunei alcătuiri lăuntrice este frica de Dumnezeu. Ea trebuie să devină indispensabilă. Ea va ţine totul în încordare şi nu va da voie nici mădularelor să slăbească, nici gândurilor să se împrăştie, menţinând inima vioaie şi cugetul treaz. Dar tot timpul trebuie să ţineţi minte şi să simţiţi că izbânda în viaţa duhovnicească şi în toate lucrările ei este rodul harului lui Dumnezeu. Toată viaţa duhovnicească este de la Preasfântul Duh al lui Dumnezeu. Noi avem şi duhul nostru, dar este neputincios. El capătă putere atunci când este umbrit de har.
(Scrisoarea 895. Seria 5. Pag. 162-163)

Să-L pomeniţi pe Dumnezeu
Să presupunem că mergeţi la o persoană importantă să-i cereţi ceva şi în loc să vă exprimaţi cererea începeţi să umblaţi prin camere, să vă uitaţi la ce are pe pereţi, să priviţi pe fereastră… Ce va face acea persoană, văzându-vă? Va chema lacheul şi îi va j porunci să vă dea afară cu dispreţ. Exact acelaşi lucru facem şi noi când, intrând în biserică pentru rugăciune, visăm la alte lucruri. Veţi spune, oare, că nu-i nimic când vă amintiţi că aţi visat aproape toată slujba? Mai bine v-aţi propune să vă concentraţi prin toate mijloacele atenţia ca ea să nu fugă de la rugăciune şi de la slujbă. Şi să vă rugaţi Domnului pentru aceasta, ca El să vă ajute.

Ca mintea să nu se abată” de la rugăciune, trebuie să vă străduiţi tot timpul să-L pomeniţi pe Dumnezeu şi la lucru, şi în mers, şi acasă, şi afară, şi în singurătate, şi în prezenţa surorilor. Dacă veţi face aşa, atunci şi în timpul citirii rugăciunilor veţi avea lucrare desăvârşită. Să-L pomeniţi pe Dumnezeu şi să vă înălţaţi cu evlavie către El.
(Scrisoarea 1442. Seria 8. Pag. 172-173)

Trebuie să staţi cu atenţia în inimă înaintea Domnului
Esenţa rugăciunii constă în a sta cu mintea înaintea Domnului şi a striga către El, având sentimente fie de mulţumire, fie de preamărire, fie de cerere, fie de căinţă, fie de frică, fie de nădejde, fie orice alt sentiment, care să se îndrepte către Domnul. Dacă nu ar exista vreun sentiment către Domnul, rugăciunea nu ar fi rugăciune. Când cineva are simţire, n-are timp să dea atenţie la poziţia exterioară nici a întregului trup, nici a diferitelor lui mădulare a buzelor, a limbii, a degetelor. In inimă trebuie să staţi cu atenţie, dar nu înaintea inimii, ci înaintea Domnului. Dacă Domnul nu este în atenţia voastră, nici rugăciunea nu există.
(Scrisoarea 899. Seria 5. Pag. 169-170)

Cel mai mult să vă îngrijiţi de simţirea în rugăciune
Este rugăciunea în rânduiala ei? Rugăciunea este întotdeauna expresia relaţiei noastre cu Dumnezeu. Când rugăciunea este bună fierbinte, plină de osârdie şi atenţie atunci şi relaţia noastră cu Dumnezeu este bună. Atunci totul merge bine. Osteniţi-vă să vă întăriţi rugăciunea dacă ea a slăbit.

Când rostiţi cuvintele rugăciunii, cel mai mult să vă îngrijiţi de simţirea în rugăciune: de credinţă, de nădejde, de mulţumire, de căinţă, de lăsarea în voia lui Dumnezeu şi de toate celelalte.

Când vă vizitează vreun simţământ la rugăciune, opriţi-vă la el şi înfierbântaţi-l cât timp vă rămâne în suflet. Iar când el pleacă chemaţi altul. Şi aşa toată ziua. Aceasta va fi rugăciune neîncetată. Simţirea uneori vine de la sine, iar alteori trebuie s-o provocăm. Cum? Prin meditaţii dumnezeieşti sau cugetarea la toate tainele credinţei, mai ales la lucrarea mântuirii şi la sfârşitul tuturor lucrurilor. Treceţi mai des cu mintea prin toate aceste lucruri şi neapărat unul va ajunge în suflet. Şi iată simţirea. Domnul să vă binecuvânteze!
(Scrisoarea 1025. Seria 6. Pag. 177-178)

Cum să ţinem cugetul şi simţirea îndreptate către Dumnezeu
Rugăciunile de dimineaţă de aceea sunt şi rânduite, ca să înrădăcineze în conştiinţă şi în inimă aceste două lucruri [cugetul şi simţirea către Dumnezeu]. Şi împreună cu ele să ieşim apoi la lucru. Dacă dimineaţa stârniţi acest lucru în suflet, înseamnă că v-aţi rugat aşa cum trebuie, chiar dacă nu aţi citit toate rugăciunile.

Să presupunem că dimineaţa v-aţi rânduit aşa şi aţi plecat la lucru. De la primul pas încep să vă lovească impresiile provocate de faptele, lucrurile şi persoanele care vă distrag sufletul de la Dumnezeu. Ce să faceţi? Trebuie să înnoiţi cugetul şi simţirea prin îndreptarea lăuntrică a minţii şi a inimii către Dumnezeu. Pentru ca acest lucru să fie mai uşor trebuie să vă deprindeţi cu o rugăciune scurtă şi să o repetaţi cât mai des cu putinţă. Orice rugăciune scurtă duce la acest lucru. Dar mai bună decât toate este rugăciunea către Domnul Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Osteniţi-vă să vă deprindeţi cu ea şi nu o lăsaţi până când nu vă deprindeţi. Ea, după ce se va înrădăcina, va fi motorul care vă va îndemna neîncetat să staţi înaintea lui Dumnezeu cu cugetul şi cu simţirea îndreptate către El. Iată tot programul vostru pentru lucrarea rugăciunii!
(Scrisoarea 947. Seria 6. Pag. 21)

Despre importanţa atenţiei faţă de Dumnezeu
Nu ştiu dacă să vă dau pravilă. Şi pentru ce să vă dau pravilă?! Căci faceţi numai ceea ce vă dau şi totul se termină aici. La aceasta trebuie să adaug: dacă există ceva cât de neînsemnat, care împrăştie şi slăbeşte lucrarea atenţiei faţă de Dumnezeu să-l îndepărtaţi fără părere de rău. Şi să faceţi numai ceea ce ajută la menţinerea şi întărirea ei. Spre aceasta să îndreptaţi şi cititul, şi meditaţia, şi metaniile.

Orice îndeletnicire şi orice rânduială este bună dacă ajută la acest lucru. Nu are rost să-mi descrieţi îndeletnicirile. Dacă o îndeletnicire nu hrăneşte rugăciunea, trebuie să renunţaţi la ea şi să vă apucaţi de alta. De exemplu, deschideţi o carte şi începeţi să citiţi şi rugăciunea nu merge. Renunţaţi la ea şi luaţi alta. Dacă nici cu aceea nu merge, o luaţi pe a treia. Dacă nici cu aceea nu merge renunţaţi la citit şi faceţi metanii sau meditaţi. Trebuie să aveţi o rucodelie, care să nu vă împrăştie atenţia. Vechii egipteni stăteau toată ziua la rucodelie şi nu o lăsau nici măcar atunci când venea cineva la ei. Din când în când doar făceau metanii. Iar rugăciunea principală o făceau noaptea. La unul scrie: „Roagă-te seara două ceasuri, apoi dormi şase ceasuri, iar după aceea scoală-te şi roagă-te până când se luminează”.

Când atenţia faţă de Dumnezeu este vie şi înlăuntru rugăciunea merge, atunci este mai bine să nu începeţi să faceţi nimic (acasă), ci să staţi jos, sau să vă plimbaţi prin casă, sau, mai bine, să staţi în picioare înaintea icoanelor şi să vă rugaţi. Când atenţia începe să slăbească să o întăriţi prin lectură sau meditaţie. Pravila este necesară pentru cei ce intră în mănăstire, ca să se deprindă cu lucrările sau îndeletnicirile monahiceşti. Dar apoi, când ei ajung la oarecare trăiri lăuntrice şi, mai ales, la căldura inimii pravila nici lor nu le mai este neapărat necesară. In general, de pravilă nu trebuie să ne ataşăm, ci să fim liberi faţă de ea, având o singură intenţie, ca atenţia plină de evlavie faţă de Dumnezeu să nu se împrăştie.
(Scrisoarea 1458. Seria 8. Pag. 195-196)

Calea către starea de rugăciune
Toate relaţiile noastre cu Dumnezeu se întemeiază pe rugăciune. Totul constă în rugăciune. Spre ea să vă siliţi. Rugăciunea nu înseamnă numai a sta în picioare la rugăciune. A ţine mintea şi inima îndreptate către Dumnezeu înseamnă rugăciune, orice poziţie ar avea credinciosul. Pravila de rugăciune are rostul ei, iar această stare de rugăciune îl are pe al ei. Calea către ea este deprinderea de a-L pomeni întotdeauna pe pumnezeu şi ceasul cel din urmă cu Judecata. Aşa să va siliţi şi totul va merge bine. Aceasta va însemna că înlăuntrul vostru îi veţi închina lui Dumnezeu fiecare pas. Iar paşii trebuie îndrumaţi după porunci. Şi poruncile le ştiţi. Asta-i tot! Fiecare situaţie o puteţi încadra într-o poruncă şi înlăuntru îi puteţi închina lui Dumnezeu lucrarea voastră. Şi aşa îi veţi închina lui Dumnezeu toată viaţa. Ce vă mai trebuie? Nimic. Vedeţi cât este de simplu.
(Scrisoarea 255. Seria 2. Pag. 84)

Cum să ne înălţăm cu mintea la Dumnezeu
Aţi început să vă rugaţi cu rugăciuni scurte şi aţi renunţat. Dacă nu aţi fi renunţat aţi fi ajuns departe; iar acum trebuie să începeţi din nou. Rugăciunea adevărată este aceea care iese direct din inimă şi urcă la Dumnezeu. Şi nicio altă rugăciune nu este rugăciune dacă nu este aşa. Către acest lucru trebuie să ne îndreptăm toată grija noastră în lucrarea rugăciunii. Dar, de obicei, mintea noastră este supraîncărcată de mulţimea gândurilor, care nu sunt după Dumnezeu, voinţa de multele griji lumeşti, inima de atracţiile şi desfătările pământeşti; de aceea a ne înălţa degrabă la Dumnezeu este totuna cu a ieşi dintr-o mlaştină. Rugăciunile mici sunt un mijloc foarte bun pentru acest lucru. Ele învaţă mintea să stea într-un singur loc; trag puţin câte puţin voinţa de partea lor şi o desprind de griji. Acest lucru se manifestă mai puternic şi mai grabnic dacă le dăm atenţie nu numai în timpul pravilei, ci şi în celelalte ceasuri. Rodul lor neîndoielnic este formarea sentimentului pentru Dumnezeu, care este nedespărţit de rugăciunea neîncetată sau estei unul şi acelaşi cu ea. Aici este legătura vie cu Dumnezeu ţelul vieţii duhovniceşti.

„In cel somnoros se îngrămădesc rapid şi gânduri, şi fapte, şi patimi”. Trebuie să evităm aceşti lucru şi să căpătăm obiceiul de a-I închina lui Dumnezeu primele noastre gânduri. Aceasta vine din; meditaţia dumnezeiască. Şi despre aceasta, mi se pare, era vorba. Anume că trebuie să parcurgem toate adevărurile sfinte din Simbolul Credinţei până la adevărul despre Judecata de obşte şi sentinţa cu privire la soarta tuturor oamenilor.

Binevoiţi să păziţi aceste două metode şi va fi bine. Adăugaţi la aceasta numai să vă feriţi de rău şi să faceţi binele cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. Şi aceasta este toată programa.

Scrieţi pe ceva şi citiţi mai des: îndată ce vă treziţi meditaţie dumnezeiească; apoi rugăciuni scurte cu atenţie şi simţire şi toată ziua: Fereşte-te de rău şi fa bine (Ps. 33,13). Fiecare lucru şi cel mai mic să-l faceţi în cel mai bun mod, ca înaintea ochiului lui Dumnezeu.
(Scrisoarea 192. Seria 1. Pag. 235-236)

Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu
li avem pe Domnul şi Mântuitorul cel Atotmilostiv, Care întotdeauna este gata să ne dea ajutor. Către El să îndreptaţi ochii minţii şi ai inimii voastre. Nu puteţi merge la biserică? Rugaţi-vă acasă. Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu, adică neîncetat să-L pomeniţi pe Dumnezeu, Cel atotprezent şi atoatevăzător şi să vă călăuziţi gândurile, simţurile şi faptele ca şi cum aţi fi înaintea ochilor lui Dumnezeu. Şi numai cu acestea să vă îndeletniciţi până când conştiinţa voastră se va uni cu cugetul, care este îndreptat numai spre Dumnezeu. Dacă veţi izbândi în acest lucru, nu veţi mai avea nevoie de nici o altă învăţătură. Va veni frica de Dumnezeu şi totul va începe să se aranjeze. Citiţi Evanghelia şi epistolele apostolilor, câte puţin în fiecare zi, meditând şi aplicând în viaţa voastră ceea ce citiţi.

Purtaţi-vă faţă de sine cu asprime; faţă de ceilalţi fiţi milostivi şi smeriţi-vă înaintea tuturor. Niciodată să nu asupriţi pe nimeni, iar când sunteţi asupriţi să mulţumiţi. Să nu osândiţi pe nimeni, să-i cinstiţi pe toţi ca pe sfinţi, iar pe voi să vă vedeţi ca păcătoşi.
(Scrisoarea 374. Seria 3. Pag. 8)

Dobândiţi obiceiul de a sta tot timpul înaintea Domnului
Pe cât văd, sufletul dumneavoastră nu îşi găseşte pacea. Dar de ce nu-şi găseşte pacea, slujind Domnului, Care este pacea noastră?! Problema aceasta, se pare, singur ar trebui s-o rezolvaţi. Dacă în lume sufletul nu are pace, este ceva firesc: lumea nu poate satisface duhul. Dar, dacă omul începe să-I slujească Domnului, ar trebui să simtă gustul păcii deîndată, chiar dacă nu pe deplin. Şi dumneavoastră şovăiţi, dar, pesemne, aţi pornit demult pe calea aceasta. Aşadar, pătrundeţi înlăuntrul dumneavoastră şi rezolvaţi această problemă.

Cum trebuie să staţi înaintea Domnului cu mintea şi cu inima? Cum staţi înaintea împăratului, aşa trebuie să staţi şi aici. Proorocul spune: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea -pururea, că de-a dreapta mea este (Ps. 15, 8). în adevăratul sens această înainte-vedere apare după primirea focului.

A cere acest dar nu este împotriva lui Dumnezeu. Pentru faptul că la unii acest lucru s-a sfârşit rău nu harul este de vină, ci cei care l-au primit şi nu l-au păzit.
Mă întrebaţi: „Focul nu înseamnă să stai la rugăciune cu evlavie şi cu simţirea propriei nimicnicii?” Aceasta este o stare legată de focul lăuntric. Dar focul vine fără să chibzuieşti în vreun fel. Şi aproape întotdeauna prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei împărtăşanii.”
(Scrisoarea 913. Seria 5. Pag. 193)

Despre arderea inimii pentru Domnul
Dacă inima dumneavoastră se încălzeşte când citiţi rugăciunile obişnuite, prin acest mijloc să aprindeţi focul inimii pentru Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus, dacă o faceţi mecanic, nu vă oferă nimic, este ca oricare altă rugăciune rostită numai cu limba.

Incercaţi în timpul rugăciunii lui Iisus să vă gândiţi că Domnul însuşi vă este aproape şi stă înaintea sufletului dumneavoastră şi urmăreşte ceea ce se petrece în el. Iar în suflet, în acelaşi timp, să deşteptaţi dorul de mântuire şi încrederea că, în afară de Domnul, de la nimeni nu puteţi aştepta mântuirea. Apoi să strigaţi către El, văzându-L în minte înaintea dumneavoastră: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” sau: „Milostive Doamne, cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă”. Lucrarea aceasta nu constă deloc în cuvinte, ci în simţirea pentru Domnul.

Arderea duhovnicească a inimii pentru Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde datorită atingerii Domnului de inimă. Deoarece El întru totul este iubire, atingerea Lui de inimă îndată aprinde dragostea faţă de El. Iar din dragoste vine arderea inimii pentru El. Iată, acesta trebuie să fie obiectul căutării dumneavoastră. Săvârşirea rugăciunii lui Iisus este doar unealta pentru acest lucru sau, mai bine zis, doar osteneala, care arată dorinţa puternică a sufletului de a-L dobândi pe Domnul.

Pe limbă să aveţi rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului înaintea dumneavoastră, iar în inimă dorul după Dumnezeu sau unirea cu Domnul. Dacă toate acestea vor fi neîntrerupte, Domnul, văzând cât de mult vă siliţi, vă va da cele cerute. Faceţi bine şi chibzuiţi toate acestea şi luaţi-le ca îndrumar şi citiţi-le mai des ca să vi le reînnoiţi în minte, să ştiţi cum trebuie să lucraţi.

(Scrisoarea 339. Seria 2. Pag. 208-209; Scrisoarea 1338. Seria 8. Pag. 93-94)

Sfantul Teofan Zavoratul, Rugaciunea, Editura Egumenita