Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? Deşertăciuni sunt toate
Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri.
Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.
Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
[…]
Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!
Ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.
[…]
Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.
Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere…
Eclesiastul [3- 11; 14, 15; 17, 18 ]
sursa: indulciricudor.wordpress.com