Cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate fi numit nepătimaş

Începutul vieţii duhovniceşti este lupta cu patimile. Dacă lupta ar implica numai lepădarea desfătării, ea ar fi uşoară. Mai grea în această luptă se arată a fi a doua etapă, şi anume când patima nesatisfăcută începe a chinui omul cu cele mai felurite boli. În acest caz nevoitorul are trebuinţă de o foarte mare şi îndelungată răbdare, căci urmarea binefăcătoare a stării împotriva patimii nu vine degrabă.

Este firesc ca omul, în starea sa de acum, să-şi petreacă întreaga viaţă în luptă, dar există şi două stări extreme în care se observă absenţa acesteia. Cel nepătimaş nu are a se lupta, în sensul că îndulcirea pe care i-o arată patima nicum nu-l ademeneşte, şi totul se reduce la un gând <<gol>>. Şi cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate fi numit nepătimaş. Iar semnul deplinei înrobiri este de asemenea lipsa luptei; dar, în acest caz, pricina este faptul că la toate nivelele desfăşurării gândului pătimaş omul nu numai că nu se împotriveşte, ci el însuşi merge în întâmpinarea lui, trăieşte prin el.

În condiţiile fiinţării pământeşti a trupului, omul are şi patimi nepăcătoase, adică suferinţe sau nevoi fără împlinirea cărora prelungirea vieţii este cu neputinţă – de pildă hrana, somnul ş.a.m.d. Pentru răstimpuri de scurtă durată nevoitorul trece cu vederea aceste nevoi, iar dacă glasul lor începe să ameninţe cu boli, atunci în anumite împrejurări nevoitorul, în hotărârea sa de a nu li se supune, merge până la moarte; dar este de însemnat că în astfel de cazuri moartea de obicei nu vine, ba chiar mai mult, omul este păzit de Dumnezeu într-o măsură şi mai mare. Această hotărâre bărbătească este de trebuinţă, altminteri nu se poate dobândi slobozenia de gânduri chiar şi pentru o scurtă vreme.

Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea acestei curăţii se învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce purcede din acest adânc de dincolo de chipuri, chiar dacă mai tarziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun oarecare chip, nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu.

În această stare se vădeşte că sufletul firesc tânjeşte către Dumnezeu, şi Îi este asemenea, şi este nepătimaş prin firea sa.

Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui – omul se convinge neîndoielnic că <<viaţă în sine nu are>>; că viaţa sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.

În această stare omul se cunoaşte pe sine, şi cunoscându-se, cunoaşte omul îndeobşte, în vârtutea stării de-o-fiiere a întregului neam omenesc.

În adâncul său, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a firii omeneşti, acolo unde iese la lumină măreaţa sa chemare, nevoitorul vede ceea ce rămâne desăvârşit necunoscut celui ce nu s-a adâncit în inima sa.

În stihurile înmormântării Cuviosul Ioan Damaschin spune:

<<Plâng şi mă tânguiesc când cuget la moarte, şi văz în mormânturi zăcând cea dupre chipul lui Dumnezeu plăzmuită a noastră frumseţe, fără chip şi fără de slavă…>>.

Astfel plânge şi se tânguieşte tot cel ce a cunoscut în Dumnezeu cea întâi-zidită frumuseţe a omului, când, întorcându-se de la negrăitul ospăţ duhovnicesc din cămara cea adâncă a inimii, vede împărăţind în lume starea morţii fără de chip şi fără de slavă.

Cuviosul Siluan Athonitul – Arhimandritul Sofronie, Editura Reîntregirea