Cum să-i învățăm pe copii să se roage

Părintele Rafail Noica spunea că Ortodoxia este firea omului, ceea ce înseamnă că sufletul nostru este înclinat în mod natural către Dumnezeu. Prin urmare, strădania părinților și a educătorilor trebuie să urmărească păstrarea nealterată a acestei înclinații firești pe care copilul o are către Dumnezeu. De multe ori, copiii, prin naturalețea lor, spun lucruri uimitoare despre Dumnezeu și sunt mult mai aproape de adevăr decât un cărturar care vrea să scrie un tratat despre religie.

Dacă acceptăm aceasta ca principiu pedagogic, vom înțelege că nu trebuie să-i obligăm pe copii să învețe pe de rost rugăciuni, pe care apoi să le rostească mecanic într-un moment anume. O astfel de rugăciune nu numai că nu folosește, dar poate fi chiar dăunătoare, deoarece produce o ruptură în sufletul copilului. Pentru el, o asemenea rugăciune nu mai este vorbire cu Dumnezeu, ci o serie de fomule neînțelese de el, pe care adesea cei mici le rostesc ca o morișcă, în timp ce mînuțele lor se joacă cu franjurii de la covor sau cu butoanele de la mobilier… Cu atât mai greșit este a cere copiilor să rostească rugăciunile memorate înaintea musafirilor sau a cunoscuților care vin în vizită, cu scopul de a fi lăudați pentru istețimea sau precocitarea lor. O astfel de rugăciune nu mai este ceea ce trebuie ea să fie.

Și atunci, cum să-i învățăm pe copiii noștri să se roage?

Mai întâi, trebuie să înțelegem noi ce este rugăciunea. Sintetizînd învățătura Sfinților Părinți, putem spune că a te ruga neîncetat înseamnă a trăi tot timpul cu conștiința atotprezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea nu se face numai în biserică sau doar atunci cînd te așezi în genunchi. Starea de rugăciune înseamnă a te socoti permanent sub privirea lui Dumnezeu și a trăi aceasta în fiecare amănunt al vieții. Rugăciunea nu trebuie impusă copiilor ca o regulă, ci trebuie transmisă lor mai cu seamă ca o stare. Tot ceea ce fac părinții și tot ceea ce le cer copiilor să facă trebuie să fie ca înaintea lui Dumnezeu, Care vede toate; tot ceea ce spun ei sau îi învață pe copii să spună trebuie să fie ca și cînd Dumnezeu aude – căci așa și este. În orice lucru pe care îl încep, să ceară ajutorul lui Dumnezeu; pentru tot ce izbutesc, să-I mulțumească cu rugăciuni scurte, dar sincere. La orice strîmtorare, să spună: „Doamne, ajută-mă!” sau „Doamne, nu mă lăsa!”. În felul acesta, se întărește în sufletul copiilor conștiința atotprezenței și atotputerniciei lui Dumnezeu.

Un element esențial în deprinderea copiilor cu rugăciunea îl constituie momentul în care părinții se roagă. Acest moment trebuie să fie unul cu totul special și solemn. Părinții să rostească unele rugăciuni cu glas tare, pentru ca astfel copiii să învețe cum se cuvine să se adreseze lui Dumnezeu și ce trebuie să-I ceară.  Dar nu se poate pretinde copiilor să aibă stăruință și îndelungă răbdare în rugăciune. Noi, cei mari, trăim viața cu sentimente intense, însuflețiți de idealuri pe care le urmărim statornic; toate acestea fac rugăciunea mai puternică. Copiii nu au problemele și necazurile celor mari, care să-i facă stăruitori în rugăciune, nici idealuri pe care să le urmeze consecvent. Însă atunci cînd vor veni și în viața lor încercări, dacă au crescut într-o atmosferă de rugăciune și i-au văzut pe părinți rugându-se, cu siguranță vor ști să se roage.

Copiii au rugăciunile lor copilărești, în care Îi cer lui Dumnezeu lucruri pe măsura nivelului lor de înțelegere și se roagă pentru tot ceea ce sufletul lor curat iubește. M-am nimerit odată într-o familie cu mulți copii, pe care părinții se străduiau să-i învețe evlavia și le citeau adesea din Viețile Sfinților. Într-o noapte, cîțiva dintre copii s-au simțit rău. Dimineața, una dinte fetițe, de vreo șapte ani, a venit la mama ei și i-a spus: „Azi noapte, cînd am văzut că frățiorii mei s-au îmbolnăvit, m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi fie și mie rău și I-am promis că dacă mă ascultă, am să dau milostenie toți bănuții pe care i-am strîns în pușculiță. Uite, mamă, aici sunt banii! Te rog să-i dai la săraci!”. M-am gîndit atunci că mai am mult pănă să ajung la starea sufletească a acelei copile…

Rugăciunea trebuie deprinsă ca un lucru cât se poate de firesc. Așa cum ne învață copiii să-și salute părinții dimineața, îi vom învăța ca, mai înainte de asta, să-I spună lui Dumnezeu: „Slavă Ție, Celui ne ne-ai arătat nouă lumina!”, să o salute pe Maica Domnului: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te!”, să ceară pâinea cea de toate zilele de la „Tatăl nostru” și, după ce mănîncă, să aducă mulțumire lui Dumnezeu la fel de firesc cum spun mamei: „Sărut-mâna pentru masă!”.

Cînd sunt mai mărișori, copiii pot începe șă citească din cărțile de rugăciuni. Dar și pe mai departe trebuie urmărit ca rugăciunea să rămînă o lucrare cât se poate de firească, nu o normă impusă care să le provoace repulsie. Rugăciunile din cărți îi vor ajuta pe copii să învețe cuvintele cu care să se adreseze lui Dumnezeu, cum să o laude pe Maica Domnului, să ceară Sfinților, cum să citească și cum să-I muțumească lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că rugăciunile cele mai profunde se fac în clipe de mare trăire, fiind legate de o întâlnire specială cu Dumnezeu în taina inimii noastre, și atunci ne rugăm cu propriile noastre cuvinte, nu mai avem nevoie de cărți.

Rugăciunea este o mare taină. Dacă nu putem să vorbim copiilor despre ea, putem să-i cuprindem și pe ei în această taină, rugându-ne pentru ei.

sursa: prof. Mihaela Niculae pentru teologie.md