De când este permis consumul de carne?

De când este permis consumul de carne?

În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne. Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?

„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).

Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis «V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare». Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).

După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el… sub mâinile voastre le-am dat. Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului. Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil.

După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări.

Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).

Potrivit noilor împrejurări după Potop, i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu. O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10).

Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.

Preot Cornel Dragoş

sursa: orthograffiti.ro