Despre “necurăția” femeilor şi nu numai…
Am observat un interes sporit pentru subiectul despre locul femeii în Biserică în perioada ciclului menstrual. Era şi firesc să se întâmple aceasta, din moment ce sute de episcopi şi mii de preoţi din lumea ortodoxă (inclusiv din BOR) niciodată n-au fost de acord cu interdicţia de intrare a femeilor în biserică în perioada ciclului lunar.
După cum am arătat şi în articolul precedent, o astfel de abordare poate fi considerată una „liberală” faţă de Vechiul Testament, dar, în acelaşi timp, este una tradiţională şi autentică pentru Biserica Noului Testament.
Ca de obicei, n-au lipsit nici criticile şi acuzaţiile de erezie sau, cel puţin, sminteală. Şi dacă peste acuzaţiile şi atacurile la persoană pot trece uşor, fiind vaccinat împotriva prostiei, atunci când e vorba despre erezie sau sminteală cred că trebuie să-mi argumentez poziţia, căci chiar nu vreau să semăn neînţelegere, tulburare şi sminteală în rândul clericilor sau credincioşilor. Totodată, vreau să-mi cer iertare dacă am supărat sau smintit pe cineva în cadrul acelor dezbateri virtuale, mai ales că nu am făcut-o intenţionat şi nici măcar din dorinţa de a mă apăra pe mine, ci mai degrabă din necesitatea de a pune la punct pe diferiţi amatori cărora le adresez acest răspuns…
Deci voi veni cu câteva argumente prin care-mi voi reconfirma poziţia exprimată anterior. Dacă toată lumea ar fi citit cu atenţie studiul maicii prof. dr. Vassa Larina şi textul din Constituţiile Apostolice (redat în articolul precedent), poate că nici nu era nevoie de aceste lămuriri. Acum însă, când deja s-au scris sute de comentarii la subiect, sunt nevoit să completez cu următoarele afirmații:
I. De fiecare dată când apare câte un articol care generează „brainstorming teologic”, chiar dacă el nu are nimic eretic sau smintitor în el însuşi, dintr-odată ies la iveală şi „legionarii ortodocşi” care, fără nici o cultură a dialogului, nemaivorbind de pregătirea teologică, încep să acuze şi să facă diferite comparaţii nepotrivite de genul: „cine eşti tu ca să-l contrazici pe părintele Cleopa?”. E ca şi cum ai întreba: „Cine este mai mare: Mihai Eminescu, Albert Einstein sau Alexandru Macedon?” Bineînţeles, fiecare a fost mare în domeniul său şi comparaţia lor este pur şi simplu imposibilă. Aşa se întâmplă şi în mediul bisericesc, unde practic există 3 tipuri de autorităţi, care la modul ideal ar fi bine să fie una singura, dar în realitate aceasta se întâmplă destul de rar şi de cele mai multe ori, oameni cu harisme diferite, au colaborat fructuos spre binele Bisericii, fără să se desconsidere reciproc (cf. I Corinteni, cap. 12). Este vorba despre autoritatea canonică (sinoadele şi ierarhii), autoritatea teologico-ştiinţifică şi autoritatea duhovnicească. Cum am mai spus, au existat puţine persoane în istoria Bisericii care au reuşit să se impună sub toate aceste trei aspecte (poate doar: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Grigore Palama şi poate alţi câţiva – dar nici aceştia nu au excelat în toate), iar părintele Cleopa, după părerea mea, nu poate fi numărat printre ei pe simplul motiv că nu a fost ierarh al Bisericii, iar din punct de vedere teologic a fost un foarte bun autodidact, dar nu mai mult. Nu este cazul să-i enumer scăpările teologice, mai ales că acestea nu-i ştirbesc cu nimic autoritatea duhovnicească şi nici şansa de a se număra printre sfinţi! Până la urmă, Biserica niciodată nu a considerat că sfinţii ar fi infailibili, ci numai Sinoadele Ecumenice ale Bisericii! De aici rezultă foarte clar că nici eu nu pretind la infailibilitate, iar dacă cineva vede în mine o autoritate, cu siguranţă este mai îndreptăţit să vadă una teologico-ştiinţifică, decât una duhovnicească, ceea ce nu înseamnă că un teolog (în sensul ştiinţific al cuvântului) este din start un om fără preocupări duhovniceşti, mai ales dacă acesta este şi monah. Şi cred că acelaşi lucru este valabil şi în cazul maicii Vassa Larina, o fecioară poliglotă şi foarte erudită, care a scris numeroase studii ştiinţifice de liturgică şi nu numai, în care nu face altceva decât să prezinte vechile izvoare, dar nu selectiv, cum o fac unii, ci exhaustiv şi studiate în paralel. De aceea am şi spus că studiul dânsei la subiectul despre „necurăţia rituală” este unul foarte bun.
Deci, revenind la subiectul despre femeile în perioada ciclului menstrual, eu ştiu foarte bine că părintele Cleopa a avut o altă părere decât cea expusă de mine. Ei şi ce? Avem noi o oficializare a părerii sfinţiei sale la nivel panortodox? Sau măcar duhovnicii români au fost cu toţii exact de aceeaşi părere? Nu! Atunci de ce să nu luăm în calcul şi celelalte autorităţi: canonică şi teologico-ştiinţifică sau chiar opiniile altor personalităţi duhovniceşti? Iată, de exemplu, patriarhul Pavle al Serbiei (citat de Vassa Larina), care fără îndoială a fost nu doar un mare ierarh al Bisericii, ci şi un bun teolog, şi un om foarte duhovnicesc, consideră că femeile post să intre în biserică în perioada ciclului menstrual şi chiar să ia anafură şi agheasmă. Ce facem în acest caz cu părintele Cleopa? Îl ignorăm sau îl anatemizăm? Bineînţeles că nu! S-ar putea ca unii începători să aibă nevoie anume de poziţia părintelui Cleopa, dar asta nu înseamnă că ea este singura şi automat devine normativă pentru toţi. Nicidecum! Şi iată de ce…
II. Unii „legionari ortodocşi” au sărit cu învinuirea că cei ce permit femeilor intrarea în biserică în perioada ciclului menstrual încalcă şi desfiinţează textul biblic de la Levitic 15, care vorbeşte foarte clar despre interdicţiile în cazul lor. Împotriva acestei acuzaţii, bazate pe un singur text biblic, eu vin cu alte 5 împotrivă.
1. Sinodul Apostolic a anulat prescripţiile levitice, stabilind ca creştinii să se ferească doar de idoli, de desfrânare, să nu mănânce animale sugrumate şi să nu bea sânge (Fapte 15:20, 29). Dacă Vechiul Testament a rămas în vigoare în toate aspectele lui, atunci „legionarii ortodocşi” ar trebui nu numai să se taie împrejur, ci conform aceleeaşi cărţi a Leviticului (cap. 11) să nu mănânce carne de porc sau de iepure, iar Paştile şi alte sărbători să le sărbătorească ca evreii.
2. Atunci când o femeie cu scurgere de sânge s-a atins de Hristos, Domnul nu a certat-o (aşa cum s-ar fi cuvenit după cartea Levitic, 15), ci i-a lăudat credinţa (vezi Matei 9:20-22). Poate cineva să se considere un mai bun împlinitor al Legii decât Însuşi Dătătorul Legii?
3. În alt loc din Evanghelie (Matei 15:17-20) Mântuitorul arată foarte clar că nu cele exterioare spurcă pe om, ci cele ce ies din inimă: gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtul, mărturiile mincinoase, hulele etc. – acestea sunt cele care spurcă pe om. Deci nici menstruaţia nu spurcă femeia, căci altfel Hristos n-ar fi lăudat femeia respectivă care s-a atins de El şi s-a vindecat.
4. În Epistola către Evrei (cap. 7-10) Sf. Ap. Pavel arată caracterul simbolic şi alegoric ale multor prescripţii levitice, în special cele legate de Templu şi Jertfe. Tot aşa, mai mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti în epoca primară a Bisericii au înţeles prescripţiile despre „necurăţia rituală” ca o alegorie la necurăţia păcatelor.
5. Multe din prescripţiile Legii Vechi, cum sunt de exemplu cele despre lepră (expuse la Levitic 14, imediat înaintea prescripţiilor despre menstruaţie), nu au avut nici o valoare teologică, ci una strict igienică şi cultural-civilizaţională. Poporul evreu trebuia să crească şi să se înmulţească, ca să facă faţă nu doar atacurilor armate, ci şi civilizaţiei celorlalte popoare din jur, cu care deseori intrau în contact şi erau tentaţi să-şi lase şi credinţa de dragul civilizaţiei lor. Tocmai de aceea, spre mirarea tuturor, Moise porunceşte evreilor să poarte o lopată cu ei, ca atunci când îşi vor realiza necesităţile fiziologice, să-şi îngroape fecalele (Deuteronom 23:13), pentru că acestea puteau fi focar de infecţie. Dar n-am văzut pe nici un „împlinitor al Bibliei” să umble cu lopata după el. Numai să nu spuneţi că regula nu mai este actuală, căci exact acest lucru îl spuneam eu şi despre prescripţiile privind menstruaţia, în contextul în care, toată lumea civilizată poartă chiloţi (ceea ce nu se întâmpla nici măcar la început sec. XX), iar mai nou, s-au inventat şi absorbantele pentru femei.
III. Un alt argument al „legionarilor” îl reprezintă Canoanele Sf. Dionisie şi Timotei ai Alexandriei. Trecând peste faptul că nu oricui îi este dat să înţeleagă şi să tâlcuiască Canoanele, vreau să amintesc că împotriva acestor prescripţii canonice există şi altele, contrarii lor:
1. Aşa cum scrie şi în studiul maicii Vassa Larina, este vorba de Didascalia (Antiohia, sec. III), „Constituţiile Apostolice” (Antiohia, sec. IV – care conţin nu doar capitolul despre „necurăţiile rituale”, ci şi cele 85 de „Canoane Apostolice”), precum şi de învăţăturile Sf. Grigore Dialogul, papă al Romei. Deosebit de relevant este şi Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare, care compară scurgerile femeilor şi bărbaţilor cu curgerea nasului sau scuipatul; şi tot Sf. Atanasie precizează că aceste scurgeri fireşti nu sunt păcat sau necurăţie, iar cei ce afirmă aceasta, mai degrabă ei sunt „necuraţi la minte”. Deci, toate aceste izvoare contrazic părerile Sf. Dionisie şi Timotei. Iar noi, dacă nu ne putem lămuri în această contradicţie, atunci, cel puţin, să ştim că problema „necurăţiei rituale” nu a avut o abordare unilaterală, ci chiar Sfinţii Părinţi au avut păreri diferite în această privinţă.
2. S-a mai invocat şi Canonul 28 al Sf. Ioan Postitorul în legătură cu care vreau de asemenea să fac unele precizări. În primul rând, aceste Canoane nu aparţin Sf. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (sec. VI), ci ierodiaconului Ioan Postitorul din Constantinopol (sec. IX). Orice profesor serios de Drept Canonic vă va confirma acest lucru, dar şi faptul că, după Sinodul VII Ecumenic, disciplina canonică a Bisericii a fost puternic influenţată de anumite curente monahale exagerate şi de o revenire la unele prescripţii levitice, care după acelea au fost aplicate selectiv. De exemplu, din aceeaşi perioadă avem Canonul 38 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (†828), care spune următoarele: „De va naşte femeia şi pruncul este în primejdie de moarte, după trei sau cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi curata sa-l alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul şi în general nici să nu se atingă de el, până ce nu se va curaţi deplin după 40 de zile şi nu va primi de la preot rugăciunea.” Nu se ştie în ce măsură acest Canon a fost respectat vreodată, dar este clar că în majoritatea cazurilor, creştinii de atunci pur şi simplu nu aveau case atât de spaţioase ca să-şi permită să aibă dormitor special pentru copil în care mama să nu poată intra, nemaivorbind de dificultatea de a găsi şi, probabil şi de a plăti, o doică. Nu mai spun de faptul că autorul acestui Canon n-avea nici habar de fiziologia femeii şi că ea putea pierde laptele pentru totdeauna, ca urmare a unei astfel de interdicţii. De aceea, pe bună dreptate, unii consideră această prevedere a Sf. Nichifor drept una misogină şi inumană. Canoanele anterioare, 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (†264) şi 7 al Sf. Timotei al Alexandriei (†385), vorbesc doar despre oprirea de la împărtăşire a femeilor în perioada necurăţiei lunare (similară cu cea post-natală), nu şi despre neatingerea lor de altcineva. Aici însă totul s-a dus la extrem, iar în perioada imediat următoare, în Molitfelnic apar rugăciuni care vorbesc despre necurăţia femeii ce a născut – texte care în Molitfelnicul pre-iconoclast (Barberini 336 gr.) nu se întâlnesc.
3. Observăm că în Canoanele lui Dionisie şi Timotei nu sunt prevăzute epitimii pentru femeile care „încalcă regula” în această perioadă, pe când Ioan Postitorul le opreşte pentru 40 de zile de la împărtăşire dacă numai au îndrăznit să se atingă de cele sfinte. Mai mult decât atât, acelaşi Ioan Postitorul practic „falsifică” vechile Canoane, căci Sf. Dionisie nici nu aminteşte despre termenul zilelor de necurăţie, iar Timotei al Alexandriei spune „Nu se cuvine a se apropia de Taine până ce se va curăţi”. Însă Ioan Postitorul spune: „Canonul al 2-lea al Sfântului Dionisie şi al 7-lea al lui Timotei poruncesc ca femeile care sunt în curăţirea(!) lunară să nu se atingă de nimic din cele Sfinte până la a şaptea zi. Şi Legea Veche porunceşte aceasta…” – deci automat termenul de şapte zile devine obligatoriu chiar şi pentru femeile cu 2-3 zile de menstruaţie. Şi dacă Dionisie şi Timotei interzic în special împărtăşirea cu Sfintele Taine, la Ioan Postitorul regula s-a extins şi asupra atingerii de cele sfinte. Și tot el, deja face trimitere şi la Vechiul Testament, deşi Părinţii anteriori nu făceau trimiteri la cartea Levitic.
4. Însumând toate acestea, ne dăm seama că disciplina canonică a Bisericii nu este doar complexă, ci şi foarte variată. Tocmai de aceea, în anumite Biserici Ortodoxe Locale, femeilor în perioada menstruaţiei li se permite nu doar să intre în biserică şi să ia anafură şi agheasmă, ci chiar să se împărtăşească. În această privinţă eu am mers pe o cale de mijloc. Iar dacă vreun episcop sau preot permite femeilor să se împărtăşească în timpul ciclului (şi cunosc mulţi care merg pe această linie, inclusiv în BOR), consider că aceştia au suficiente argumente teologice şi explicaţii fiziologice pentru a proceda astfel. Eu însă, urmând duhovnicilor mei, am încă anumite rezerve în acest sens şi permit împărtăşirea doar în cazul hemoragiilor patologice, nu şi a menstruaţiilor obişnuite.
* * *
Sper că după aceste explicaţii suplimentare spiritele se vor mai potoli, iar doritorii de a continua o discuţie constructivă şi civilizată pot să conteze pe deschiderea mea în acest sens. De asemenea, sper ca ierarhii să aducă această problemă şi în Sfântul Sinod, pentru a înzestra argumentele noastre teologico-științifice şi cu o autoritate canonică incontestabilă. Iar părinţii cu autoritate duhovnicească să se roage pentru noi ca Domnul să ne ferească de greşeli şi să ne îndrume cum să scăpăm de patimi…
Articol relatat de portalul teologie.net
