Despre partea cea mai ascunsă a vieții sufletești
Pentru Dumnezeu, nu uitaţi să-l citiţi din când în când pe Sfântul Ioan Gură de Aur, orice carte de-a lui v-ar cădea în mâini. El scria simplu, fără pregătiri, aşa cum se coceau lucrurile în spiritul lui şi cum i se aşezau în inimă gândurile. La el, multe par la început lucruri neînsemnate, dar continuaţi mai departe şi veţi găsi o comoară de nepreţuit.
Alţii spun că Gură de Aur a înfăţişat rânduiala generală a vieţii creştine. În mare parte este adevărat, dar nu întru totul. Aproape în fiecare dialog se găsesc cuvinte ce înfăţişează partea cea mai ascunsă a vieţii spiritului. Aceasta să o studiaţi şi să o păstraţi in inimă, pentru cazuri de necaz şi de nevoie.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia
Una din favoritele mele. Rugaciunea Sf. Ioan Gura de Aur.
Doamne Dumnezeul meu, Cel mare si infricosat si slavit, Facator a toata zidirea vazuta si gandita, Cel ce pazesti asezamantul Tau si mila Ta celor care Te iubesc pe Tine si pazesc poruncile Tale, si acum si totdeauna iti multumesc Tie pentru toate facerile Tale de bine cele facute mie, cele aratate si cele nearatate. Ca si pana acum Te laud si Te slavesc si Te maresc pentru milele Tale cele bogate si indurarile Tale pe care in chip minunat le-ai aratat spre mine, sprijinindu-ma inca din pantecele maicii mele si intru toate grijindu-Te de mine si pazind si carmuind cu cuviosie cele ale mele, numai din bunatatea si iubirea ta de oameni. Caci n-ai trecut cu vederea smerenia mea pentru nevrednicia si impatimirea mea, ci din iubirea ta de oameni si milostivirea Ta nu ai incetat a-mi face bine si a ma pazi. Asadar, pana la batranete si caruntete, Dumnezeul meu, sa nu ma parasesti. Iisuse, Iisuse, nume cel bun, dulceata, dorirea si nadejdea mea, Cel ce Te-ai facut om pentru noi si toate cu intelepciune le-ai iconomisit si le-ai tocmit pentru mantuirea noastra, ma marturisesc Tie, Doamne, Dumnezeul meu, cu toata inima mea, imi plec genunchii trupului si ai sufletului, aratandu-ti Tie, Dumnezeului meu, toate pacatele mele. Pleaca-Ti si Tu urechea spre rugaciunea mea si iarta paganatatea inimii mele. Am pacatuit, am nelegiuit, am gresit, Te-am intaratat, Te-am amarat pe Tine, bunul meu stapan si hranitor si purtator de grija. Nu este nici un fel de rautate graita sau negraita pe care nu am facut-o cu lucrul si cu cuvantul, cu cunostinta si cu necunostiinta, cu amintirile si cu gandurile, cu covarsire si peste masura pacatuind. Si de multe ori fagaduind a ma pocai, tot de atatea ori intru aceleasi pacate am cazut. Mai cu lesnire se vor numara picaturile de ploaie, decat multimea pacatelor mele, pentru ca au covarsit capul meu si ca o sarcina s-au ingreuiat. Caci din tineretile mele si pana acum poftelor celor necuvioase deschizandu-le usa, porniri neinfranate si fara de randuiala am uneltit, intinandu-mi haina Sfantului Botez, cea tesuta de sus, biserica trupului meu manjind-o, ticalosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcandu-l si toata faradelegea si nedreptatea lucrand. Pe care, daca as vrea cu de-amanuntul sa le povestesc, nu ma va lasa vremea povestindu-le. Dar fiindca toate le stii Tu -- caci nu este zidire nearatata inaintea Ta, toate fiind goale si descoperite inaintea ochilor Tai -, de ce s-ar cuveni a spune stiutorului cele ce nu-Ti sunt necunoscute ? Insa si inima mi se zdrobeste, si sufletul, si cu totul intru adancul nedumeririi ma afund, aducandu-mi aminte ca pe cand pacatuiam nu am aratat nici cea mai mica fapta de pocainta. Si vremea taierii este aproape, sorocul mortii este de fata, dar vremea pocaintei nicaieri. Pentru aceasta s-a tulburat sufletul meu si este plin de durere si de intristare. Caci nepregatit fiind, cand socotesc si cercetez cele despre mine, nimic din destul spre dare de raspuns nu aflu, nici vreun chip si mijloc prin care ma voi izbavi de focul cel vesnic. Dar daca „dreptul abia se mantuieste”, eu, pacatosul, unde ma voi arata ? Si daca abia dupa multe scarbe, imparatia lui Dumnezeu este mostenita de cei vrednici, iar calea vietii este stramta si necajita, atunci eu, intru desfatare si intru neinfranare totdeauna petrecand, cum ma voi invrednici de mantuire ? Si daca „toata dreptatea omului este ca o zdreanta lepadata”, dar atata noroi si nedreptate cum se va socoti ? Si daca „pentru un cuvant desert trebuie sa dea cineva seama”, eu pentru atatea pacate, ce raspuns potrivit voi avea ? Vai, suflete, caci iata asa au sporit faptele noastre ! Scurta este viata si pentru putina vreme, iute trecand, si catre moarte trimitand. Dar vesnica este munca pacatosilor ca si imparatia dreptilor. Si viata nici unei din ele nu se curma prin moarte. Deci ce voi face ? Ce voi lucra ? In ce bezna ma voi arunca ? Infricosata este moartea, mai ales cea a pacatosilor, fiindca si rea este. Caci „moartea pacatosilor cumplita este”, dar „cu mult mai infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui viu”, din care nimeni nu va putea sa ne scoata. Deci, cand va veni sa Se slaveasca intru sfintii Sai si sa rasplateasca fiecaruia dupa lucrurile lui, cand scaunele se vor pune si nemitarnicul Judecator infricosat va sedea, cand raul cel de foc va trece pe dinainte, si stralucirea si bucuria dreptilor gatite se vor arata si toate milioanele ingerilor si toti oamenii cei din veac, impreuna cu toata zidirea, cea vazuta si cea gandita, cu cutremur vor sta de fata, ce voi face eu atunci ? De rusine plin fiind, de constiinta mustrat, de toata indrazneala si darea de raspuns lipsit, suspin din toate partile. Ah, rele ! Ce voi plange mai intai, ce voi suspina apoi, pentru ce ma voi tangui ? Pentru lipsirea de bunatati sau pentru chinul durerilor ? Pentru nemarginirea muncii sau pentru despartirea de Dumnezeu ? Plangi, ticaloase suflete, aducandu-ti aminte de cele ce te vor intampina dupa iesirea din trup, caci vor fi foarte grele si dureroase. Si striga: Dumnezeul Puterilor, Dumnezeule cel vesnic, Dumnezeul milei si al indurarilor, sa nu ma parasesti ! Sa nu ma treci cu vederea ! Sa nu departezi de la mine mila Ta ! „Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele !” Ca stiu milostivirea Stapanului meu, stiu nepomenirea de rau a Iubitorului de oameni si ca voitor al milei este, „Care nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Si „Care voieste ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie”, mai ales cei ce se intorc de la pacat. Caci „nu a venit sa cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”. Caci „nu au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei ce rau patimesc”. Deci, asa aflandu-ma si asa socotind, nu ma abat din nadejdea cea buna, nici nu ma deznadajduiesc de mantuirea mea. Acum am inceput a grai catre Domnul meu: „Eu sunt pamant si cenusa”, „vierme si nu om, ocara a oamenilor si defaimare a norodului”. „Da-mi mie cuvant intru deschiderea gurii mele”, Cel ce dai rugaciunea celui ce se roaga, caci de la Tine este „toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Tine, Parintele luminilor”, ca sa ma rog dupa cuviinta si sa cer cele de folos, si sa nu ma intorc smerit si rusinat, ci dobandind cele ce am nadajduit. Si asa ma voi duce, bucurandu-ma intru deplina adeverire a inimii. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, ca spre Tine a nadajduit sufletul meu. Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt ! Doctorul sufletelor si al trupurilor, ca si cum as sta inaintea infricosatului Tau Scaun, ca si cum m-as atinge de preacuratele Tale picioare, asa ma rog, si cer, si ma supun, cu zdrobita si smerita inima: Curateste-ma pe mine, pacatosul. Iarta-mi mie, netrebnicul si smeritul. Cauta din sfant lacasul Tau spre ticalosia mea ! Priveste dintru inaltimile Tale cele sfinte spre rugaciunea smeritului robului Tau si nu trece cu vederea rugaciunea mea. „Slabeste-ma, ca sa ma odihnesc mai inainte de a ma duce” acolo deunde nu ma voi mai intoarce. Ca un om am pacatuit, ca un Dumnezeu iarta-ma. Caci Tu cunosti, Stapane, alunecarea lesnicioasa a firi omenesti si cum ca „plecat este cugetul omului cu osardie spre cele rele, inca din tinerete”. Adu-Ti aminte ca din pamant suntem. Adu-Ti aminte ca Tu singur esti curat si fara de prihana si neintinat, iar noi toti intru certari si canonisiri suntem. Adu-Ti aminte de indurarile Tale cele din veac si de mila Ta, si sa nu ma osandesti cu faradelegile mele, nici sa-mi rasplatesti dupa pacatele mele. Stiu multimea faradelegilor mele, ca mare este si fara numar. Dar stiu si noianul iubirii Tale de oameni, ca nemarginit este si nebiruit. Ca Tu esti cel ce ridici pacatul lumii, Care te-ai pogorat din cer pe pamant, ca sa cauti oaia cea ratacita si pierduta, Pastorul cel bun, Cel ce iti pui sufletul pentru oi, si ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintru care cel dintai sunt eu. Miluieste, Milostive, faptura mainilor tale ! Sa nu te scarbesti de mine, nevrednicul, ci indura-Te spre faptura Ta. Cel ce pentru mine cruce ai rabdat si semnele ranilor ai primit si m-ai vindecat, sterge ranile mele cu leacul milostivirii si cu buretele iubirii de oameni. Caci toate le poti si nimic nu iti este Tie cu neputinta. Da umilinta inimii mele ceie impietrite, usureaza-mi greutatea constiintei, primeste lacimile mele si suspinarea ca pe ale desfranatei si ca pe ale lui Petru, cel dintai dintre Apostoli.
Frumoasa rugaciunea. Tocmai ma gandeam sa iau cateva notite din rugaciune si sa alcatuiesc un acatist.