Despre prietenie: ”Adevărata prietenie nu poate fi întâmplătoare”
Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet, care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic.
Este limpede că nu trebuie teoretizată; ea se trăieşte, şi-atât. Totuşi, din experienţa altora sau din experienţa personală, putem înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie. Platon, Aristotel, Cicero, Fericitul Augustin, Părinţii Capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Cassian, Aelred de Rievaux – sunt numai câţiva dintre cei care au reflectat asupra temei prieteniei.
Vorbind discipolilor săi despre prietenie, Aristotel descria trei categorii de oameni care caută prietenia. Cei mai mulţi aleg un prieten doar pentru plăcerea trupească. Alţii urmăresc un oarecare interes material. Prietenia acestor oameni nu rezistă, pentru că o dată ce plăcerea sau interesul dispare, relaţia se destramă „ca o ţesătură proastă”.
Mai mult, oamenii pe care doar plăcerea îi uneşte ajung întotdeauna să se certe şi să-şi aducă reproşuri. De ce oare? Pentru că viciul dezechilibrează aşa-numita prietenie, după cuvântul Scripturii: „Cel ce iubeşte păcatul se bucură de gâlceavă, iar cel cu inima împietrită nu se adună cu cei buni” (Proverbele lui Solomon 17, 20). Cei care urmăresc prietenia doar din interes material cultivă ipocrizia şi renunţă fără nici o părere de rău la relaţia de prietenie atunci când aşteptările lor nu se mai împlinesc.
Cea de-a treia categorie o constituie cei care caută prietenia pentru virtute, pentru bine. Sinceritatea şi buna intenţie reprezintă baza adevăratei prietenii. Mulţi gânditori ai culturii antice au descris experienţa prieteniei, însă nu au putut depăşi realitatea morţii. Ei nu au reuşit să răspundă la întrebările: care este finalitatea ultimă a prieteniei? Se limitează oare prietenia la această viaţă?
Un om – spune Aristotel – nu poate fi prieten cu un zeu, căci acesta nu are nevoie de prietenia omului. Care este perspectiva creştină faţă de acest impas al gândirii filosofice clasice? Aduce oare creştinismul ceva nou în problema prieteniei?
Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor la Cina cea de Taină: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 12-15). Iată că Hristos Se numeşte pe Sine prieten al nostru şi arată că prietenia poate merge până la jertfă, aşa cum El a făcut. Hristos nu a lăsat lumii doar nişte cuvinte, ci El Însuşi a trăit deplin sacrificiul, murind pe Cruce pentru mântuirea lumii. Acesta este idealul prieteniei.
La Cina cea de Taină, Hristos îi numise pe ucenicii Săi prieteni. La puţin timp după aceasta, Apostolul Petru s-a lepădat de Hristos, dar apoi s-a căit de păcatul său şi s-a întors în mijlocul ucenicilor. Prin lepădarea de Învăţătorul, Petru a rupt legătura prieteniei, căci Hristos dăduse măsura prieteniei, spunând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). După Înviere, arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos îl iartă pe Petru, cerându-i doar iubirea, singura care dă consistenţă unei relaţii.
Pentru a lega o relaţie de prietenie nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prieten; trebuie să faci un efort, să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul.
Adevărata prietenie însă preţuieşte un om pentru caracterul său, pentru felul său unic de a fi. Este necesar să cauţi sincer prietenia cuiva şi, alături de el, să te formezi ca om. Doi prieteni au acelaşi ideal, gândesc şi acţionează împreună. Fiind întrebat ce înseamnă prietenia, Aristotel a răspuns: „Un suflet în două trupuri.” Iar Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună, întregitor, despre prietenia sa cu Sfântul Vasile: „Se părea că avem amândoi un singur suflet. Ceea ce a contribuit să ne unim a fost Dumnezeu şi iubirea noastră pentru bine.”
Chiar şi „duhovnicul poate fi un bun prieten, dar nu pentru că îmi permit să-i vorbesc nu ştiu cum, ci pentru că el îmi face cel mai mare bine din lume: mă sfătuieşte în lucrurile cele mai importante ale vieţii. El este cel de la care primesc tainele credinţei” – mărturiseşte un părinte contemporan.
Adevărata prietenie nu poate fi întâmplătoare, căci întotdeauna „un adevărat prieten este o soluţie a Providenţei într-o ocazie providenţială” (Gh. Fedorovici). Dumnezeu ne descoperă voia Sa, călăuzindu-ne către viaţa celorlalţi oameni, în care se reflectă chipul Său.
Autor:Pr. Georgian Păunoiu
sursa: eleonoralisnic.blogspot.ro
