Din ateu m-a făcut cre­dincios. Dumnezeu mi-a ascultat gândul ca pe o rugăciune şi mi-a răs­puns

Pe părintele Clement Păunescu, stareţul Mânăstirii Slănic din Argeş, l-am văzut pri­ma oară într-o duminică de vară. A slujit Sfân­ta Liturghie la Mânăstirea Aninoasa, unde este şi duhovnic, şi apoi a predicat cu foc. Mi-a plăcut vorba sa limpede şi directă, plină de miez şi de curaj. Mi-a plăcut şi înfăţişarea sa patriarhală, subliniată de un zâmbet plin de candoare şi bunătate.

Am aflat atunci că părintele are şi o poveste de viaţă neobişnuită: la vârsta de 35 de ani, s-a călugărit, îm­preună cu soţia şi fiul lui, care pe atunci era adoles­cent. Iar iniţiativa pentru acest pas i-a aparţinut copi­lului. Atât de mult l-a iubit pe Hristos, încât a vrut să-i slujească numai Lui. Dar, după câţiva ani, când părinţii erau deja călu­găriţi, fiecare în mânăstirea lui, băiatul, care era frate la Mânăstirea Slănic şi absolvent de Semi­nar, a decis să se întoarcă în lume. Astăzi, este un avocat de suc­ces, căsătorit şi tată a patru copii. Părintele Cle­ment nu regretă pasul făcut. Şi-a aflat pe deplin pacea sufletească în credinţă şi rugăciune, considerând că Dumnezeu a ales pentru el. Şi tot Dum­nezeu l-a ajutat să se rupă de lume, să se spele de gândurile care îl chemau înapoi, în ea. O biruinţă dobândită prin rugăciune, la care visează orice om credincios.

„Spaima tot de la minte porneşte”

– Preacuvioase părinte, nimeni nu ştie, aseme­nea unui călugăr, cu viaţa de­di­cată pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, ce înseamnă lupta permanentă cu gândurile care stăvilesc drumul spre rugăciunea cu­rată, adevărată. O oprelişte pe care se luptă să o depăşească toţi oamenii cre­dincioşi…

– Lupta cu gândurile nu o poţi începe fără o cla­rificare a stării tale sufleteşti, gândurile vin din ne­clarul vieţii. Ce vreau? Încotro este drumul meu? Tre­buie să crezi, cu adevărat, că singurul drum este mântui­rea, deci câştigarea vieţii veşnice. Apoi, ai nevoie de un duhovnic, care să te ajute să vezi ce gân­duri te încearcă mai abitir. Gândurile care ne potopesc sunt legate de patimile care ne stăpânesc. De pildă, te chinuie patima beţiei, şi tu îţi zici că te lepezi de ea, dacă mai bei doar un singur pahar. Este o iluzie. De la un pahar ajunge omul să bea până ce nu mai ştie de el, fiind cuprins de păcatul beţiei. Păcatul începe cu gândul, aşa că mare grijă la ce gândim! Trebuie eliminate gândurile care alimen­tea­ză pati­ma. Dar, nu există o reţetă generală pentru asta. Fiecare om ajunge să-şi stăpânească pornirile şi gândurile prin alte mijloace. De aceea, esenţiale sunt sfătuirea permanentă cu duhovnicul şi ascul­tarea de duhovnic. Dar să nu mergem la duhovnic ca la psiholog, cu mintea încordată, ca să găsim rezol­vări raţionale, ci ca la un mijlocitor pe lângă Dum­nezeu, cu inima deschisă. Iar inima se deschide prin rugăciune. Să fim conştienţi de puterea rugăciunii!

În legătură cu aceasta, vreau să le dau un sfat cre­din­cioşilor: să nu-şi aleagă duhovnicul după renu­mele lui, după modă sau după îndemnurile altora. Să mear­gă la Sfânta Liturghie într-o biserică, în alta şi în alta, până vor simţi că se află în comuniune cu preotul de la una dintre ele, că le răs­pun­de la problemele lor, prin predică, fără să-l întrebe. Şi la acela să se oprească, pen­tru că numai la acel preot se vor putea mărturisi cu ade­vă­rat. De la spovedania to­tală – până la cel mai adânc urât din noi – se por­neşte vindecarea. Preotul nu este nici procuror, ca să te ches­tioneze, nici judecător, ca să te pedepsească, ci mijlocitor. El este cel prin care îi vor­beşti, de fapt, lui Dumnezeu. E un martor şi un om de ajutor duhov­nicesc. Precum spune Părintele Rafail Noica: la spo­ve­danie, preotul trebuie să asculte ce-i spune Duhul, nu să judece după Pidalion. Şi dacă Duhul îţi spune împărtăşeşte-l, chiar dacă nu ar fi permis după Pida­lion, atunci împărtăşeşte-l. Iar dacă nu auzi nimic dinspre Duh, nu zi nimic, mai chea­mă-l o dată pe cre­dincios. Dacă asculţi de Dumne­zeu, nu greşeşti şi eşti cu conştiinţa împăcată.

– Dar nu avem de înfruntat numai gânduri legate de păcate, ci şi gânduri izvorâte din grijile vieţii de zi cu zi, gânduri pline de spaimă… De acestea cum ne putem păzi?

– Spaima tot de la minte porneşte. Am trecut şi eu printr-o astfel de împrejurare. Conduceam maşina, pe drumul dinspre Câmpulung Muscel spre Piteşti, şi mă simţeam foarte obosit, după mai multe zile în care nu dormisem aproape deloc. Aveam o senzaţie de sufo­care şi, cum am probleme cu inima, am intrat în pa­nică. „Acum mor” – mi-am zis. Mi-a fost teamă să nu fac vreun accident, aşa că am oprit pe dreapta, undeva, şi am început să mă rog, dar nu cu speranţa că voi fi salvat, ci cu gândul că, dacă e să mor, să o fac creşti­neşte, căci noi credem că „în ce te găseşte moartea, în aceea vei fi judecat”. Am închis şi ochii şi mă rugam. În cinci minute, m-am simţit mai bine, iar peste zece minute, nu mai aveam nimic. Şi am înţeles care este leacul: acceptă că ţi se poate în­tâmpla orice, dar nu deznădăjdui, că toate de la Dumnezeu sunt, şi Lui tre­buie să I te rogi. Oamenii nu pot trece, de cele mai multe ori, prin încercări grele, pentru că nu acceptă ce li se întâmplă. Omul contemporan nu acceptă, de exemplu, moartea. Are o iubire de sine care nu ţine cont de transcendenţă, adică de realitatea că nu sun­tem doar trup, ci şi su­flet, şi că sufletul e nepieritor.

– Prin urmare, e obligatoriu să ne asumăm orice vine asupra noastră?

– Da, să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu şi ne vom apropia de El. Însă astăzi, în general, oamenii nu prea înţeleg asta. Şi chiar dacă nu dau vina pe Dumne­zeu, o dau pe ceilalţi. În viaţa de familie, de pildă, numai celălalt e de vină, dacă apar greutăţi sau ceva nu merge. În viaţa duhovnicească, aşteptăm numai de la preoţi, de la ierarhia Bisericii şi de la Hristos să ne rezolve toate, fără ca noi să facem ceva pentru asta. Fuga noastră de suferinţă şi de res­ponsabilitate şi dorinţa de a avea o viaţă comodă şi lipsită de griji vin din iubirea de sine, care ne expune gândurilor rele. Ele ne tulbură, ne neliniş­tesc. Iar tulburarea aduce boală trupească şi moarte sufle­tească. Dacă vrem să câş­tigăm lupta cu gândurile negre şi să avem pace, trebuie să primim şi răul care ni se în­tâm­plă pentru păcatele noas­­tre, să nu căutăm să avem dreptate cu tot dinadin­sul, să iubim cu adevărat pe aproa­pele nostru, nu doar din gură, să încercăm măcar să pu­nem surdină iubirii de sine, dacă nu ne putem lepăda de ea…

Bucuria, sănătatea sufletului

– Înainte de a începe acest interviu, îmi spuneaţi că ştiinţa a confirmat un lu­cru mira­culos: 60% din să­nătatea noas­tră trupească ţine de bucurie. Cu cât reu­şim să ne bucurăm mai mult, cu atât suntem mai sănătoşi fizic şi psihic. O veste bună, dacă am şti şi cum să ajun­gem la bucurie, tot mai rară, se pare, în lu­mea care ne în­conjoară, pli­nă de lipsuri şi ame­ninţări.

– Şi la bucurie, tot prin ru­găciune ajungem, dar ea să fie însoţită sau urmată de un gând bun. De exemplu, te tre­zeşti di­mineaţa şi te gândeşti: sunt viu, sunt sănătos! E un motiv de bu­curie, pentru care nu poţi să nu-i mulţumeşti lui Dum­nezeu. Iată cum gândul bun se transformă în rugă­ciune. Sau conştientizezi ce im­portant este că îi ai alături pe cei dragi: pă­rinţi, soţ, so­ţie, co­pii, şi mulţumeşti pen­tru aceasta. Ori gândeşte-te ce şansă ai să poţi pune pe masă pâinea cea de toate zi­lele, şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu. Sau priveşte pe geam şi bucură-te de o zi înso­rită, de un copac înflo­rit ori de zăpada proaspăt căzută. Căci toa­te sunt de la Dumnezeu, pentru a te bu­cura pe tine. Gândind la cele bune şi frumoase pe care le avem sau care ne înconjoară, facem loc bucuriei şi alun­găm gându­rile negre. Iar dacă întărim bucuria cu rugă­ciunea, sun­tem de-a dreptul fericiţi. Bu­curia înseamnă sănătate su­fle­tească. Acesta este sensul îndemnului repe­tat al Mân­tuitorului: „Bucu­raţi-vă! Şi pace vouă”. Bu­cu­ria aduce pace. Liniştea şi veselia ini­mii sunt esenţiale pen­tru via­ţa de aici şi de din­colo, pen­tru mântuire.

– Aţi vorbit până acum despre gândurile care tre­buie alungate pentru a ne putea ruga. Credeţi în for­ţa lor? Credeţi că prin gând putem schimba rea­litatea?

– Da, dar atenţie, căci o putem schimba şi în sens po­zitiv, şi în sens negativ. În ultima vreme, gândurile ne sunt induse, cel mai adesea, de cel rău. Acum are la dis­poziţie mijloace sofisti­cate, ca televizorul şi in­ter­netul. După ore întregi de privit la televizor sau de vizionat diferite lucruri pe internet, mintea ome­nească macină gândurile altora, gânduri care îi sunt induse din afară, nu le mai naşte pe ale ei. Prin astfel de mij­loace se transmit mesaje subliminale, care împiedică discer­nământul… De aceea, părintele Cleo­pa spunea: „Pe cel care se uită la televizor nu-l împărtăşesc trei ani”. Nu era o pedeapsă, ci o măsură de a-i curăţa mintea celui care vrea să se îmbunătă­ţească spiritual. Chiar şi copiii care se uită numai la desene animate sunt afectaţi, pentru că li se formează min­tea în­tr-un anume fel. Sunt studii ştiinţifice care demon­strează aceste adevăruri.

E reco­man­dabil ca cei mici să nu se uite la televizor decât de la vârste când pot discerne singuri ce e bine şi ce e rău, şi să nu în­ceapă să lucreze pe computer decât după 15-16 ani. Bine­înţeles că şi te­levi­zorul, şi internetul, pot fi de folos, dar e necesar să că­pătăm o anu­mită matu­ritate şi să nu fa­cem abuz de folosirea lor. Mai nou, sunt la mare cău­tare reţe­lele sociale pe inter­net, Face­book-ul. Oame­nii spun că socializează. Bun, socia­lizează cu o lume în­treagă, dar uită să mai co­munice cu cei apropiaţi, cu familia lor, soţi, copii, pă­rinţi, prie­teni reali. Mai în câştig ar fi să stea de vorbă cu aceştia. Nu există bucurie mai mare decât să comunici cu prie­tenii şi familia, faţă către faţă. Comunicarea pe viu aduce emoţie, bucurie, im­plică şi sentimentele, su­fle­tul, tot atâtea surse ale bucu­riei despre care vorbeam. În perioada inter­belică, în România, erau patru-cinci copii în familiile de la oraş, şi zece-cincisprezece, până la douăzeci de copii, la sat; acolo să vezi socializare! Revenind, da, de gându­rile noas­tre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gân­duri bune.

Dar pentru a avea gândul cel bun, e nevoie să îndepărtăm sursele de urât şi de rău din viaţa noas­tră. Altfel, lupta devine foar­te grea şi riscul de a o pierde foarte mare. Părintele Dumitru Stăni­loae spunea: „Nu încerca să schimbi lumea, schimbă-te pe tine, o păr­ticică din lume va de­veni mai bună şi prin asta va be­neficia în­treaga omenire”. La fel este şi cu gândurile. Gândul meu bun ajută ca întreaga lume să fie mai bună, iar gândul meu rău face mai rea întreaga lume. Noi suntem în­con­juraţi de o lume ne­văzută, o lume a duhurilor, bune şi rele. Duhul rău vine cu un gând rău la mine, îl pri­mesc şi atunci chiar se pe­trece răul acela. Deci, ne atragem răul prin gând. Să respingem orice gând rău: „Nu mi se întâm­plă nimic rău, Dum­nezeu are gri­jă de mine, sunt si­gur de asta”. Şi dacă mi se în­tâmplă, totuşi, să fiu conştient că e un semn de la Dumnezeu că am greşit ceva. Cea mai bună apă­rare este tot ru­gă­ciunea. Când ne începem ziua, să ne închinăm şi să cerem lui Dumnezeu, sfinţi­lor şi îngerului păzitor, să aibă grijă de noi şi astfel să alungăm orice frică. Dacă ne-am încredinţat via­ţa în mâinile Domnului, de ce să ne mai temem? Eu, personal, sunt absolut convins că omului care se roagă dimineaţa nu i se întâmplă nimic rău.

– Sfinţia voastră aţi avut vreo experienţă directă, în care un gând să fi schimbat realitatea?

– Eu am avut o bunică foarte credincioasă, care ţinea mult la mine şi, după ce m-am căsătorit, mi-a cres­cut copilul până la vârsta de cinci ani. Era nelip­sită de la biserică şi mereu îmi dădea pilde din vieţile sfinţilor, din Biblie şi din predicile preoţilor. Copilul a preluat credinţa de la bunica lui. A crescut în credin­ţă. Eu, până la 30 de ani, am fost ateu. După revoluţie, într-o seară, am avut o discuţie cu bunica, în urma căreia mi-a apărut un gând: de ce este atât de senină fe­meia aceasta, simplă, săracă, fără mari bucurii de la viaţă? Ce găseşte ea la biserică, de o mulţumeşte într-atât? M-a pus pe gânduri ce mi-a spus. Era mult mai feri­cită decât mine. N-avea temeri de nici un fel. Cre­dinţa îi um­pluse viaţa de bucurie. Era în septem­brie 1990. A doua zi era duminică şi m-am dus la bise­rică, la Curtea de Argeş, la moaştele Sfintei Filofteia. Am stat la toată slujba, fără să în­ţeleg nimic. Mă mai du­sesem şi altădată, dar plecasem după cinci minute, pentru că mă plictiseam. Din acea duminică, însă, nu am mai lipsit niciodată de la Sfânta Liturghie. Ceva, discuţia cu bătrâna, gândurile pe care mi le stârnise, m-a făcut să revin mereu şi mereu şi să avansez tot mai mult pe drumul credinţei. Totul a pornit de la o întrebare: ce o înseni­nează pe bunica? Dumnezeu mi-a ascultat gândul ca pe o rugăciune şi mi-a răs­puns. Probabil că a contat şi că se ruga bunica pentru mine. Din această experienţă proprie, am înţeles că un gând poate să schimbe o reali­tate: pe mine, din ateu m-a făcut cre­dincios.

Părintele Clement Păunescu – stareţul Mânăstirii Slănic, Argeş

Articol relatat de portalul formula-as.ro