Doamne, Dumnezeul meu, cele ce vrei Tu să le ştii că sunt spre folosul sufletului meu, acelea dă-le în gura celui părinte, ca să mi le zică

Depistarea unei boli spirituale necesită discernământ duhovnicesc din partea duhovnicului. Pentru aceasta citim în Pateric: „zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi făcându-se doctori aleşi, vindecau pe alţii. Iar noi ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înşine, îndată începem a vindeca pe alţii şi întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele mai de pe urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la domnul zicând: vindecă-te mai întâi pe tine! (Luca 6, 23)” (Antonie, 3)

În toate religiile lumii, în orice activitate umană chiar, există această legătură între iniţiat şi cel ce doreşte să se iniţieze. „Propriu-zis este vorba de relaţia de la începutul umanităţii: educaţia (nu dresajul, care se referă la animal), aceasta aşa s-a efectuat: transmiterea, comunicarea, de la părinţi la fii, fireşti sau duhovniceşti, ca şi de la maestru la ucenic”. De aici rezultă un fapt capital: persoana umană se realizează numai în relaţie cu alte persoane.

Totuşi trebuie făcute precizările de rigoare: dacă relaţia maestru-ucenic o întâlnim pretutindeni datorită originii ei, fiind bazată pe relaţia imprimată în făptură: tată-fiu, relaţia duhovnicească este nouă, intervenind o disjuncţie între învăţător şi învăţătură, învăţătura rămânând tezaurul absolut, iar învăţătorul un vas purtător al ei.

De aici s-ar putea concluziona că doar Biserica este infailibilă, nicidecum vreo persoană umană. Mergând mai departe cu raţionamentul vedem că datorită acestui fapt, relaţia duhovnic-ucenic nu este o relaţie univocă, duhovnicul învăţând de multe ori de la ucenic. Patericul deţine destule exemple în acest sens iar noi redăm unul: „tot acesta a spus că era un bătrân având un ucenic bun şi din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând, şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru că de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” (Râmleanul, 2).

O altă precizare de rigoare este aceea că relaţia dintre duhovnic şi ucenic este o relaţie fundamentată pe dragoste, dragoste înţeleasă ca actul prin care duhovnicul se goleşte de sine şi intră în starea ucenicului; îşi pune sufletul pentru acesta. Duhovnicul autentic şi deplin trebuie să fie un martor viu, un receptor şi al învăţăturii şi al experienţei duhovniceşti, fiindcă harul implică viaţă şi învăţătură. Nu există o autoritate de tip juridic, duhovnicul nu se substituie Mântuitorului şi harului ci este numai purtătorul acestora. Există doar o autoritate de slujire instituită de Biserică.

Simplu spus, ucenicul ascultă de duhovnic ca de Hristos, iar duhovnicul răspunde de ucenic ca de Hristos. Ori responsabilitatea este enormă. Iată cum reflectă Patericul acest fapt: „zis-a iarăşi: când vrei să mergi ca să-ţi descoperi gândurile şi cugetele tale unui părinte duhovnicesc şi să-l întrebi să-ţi spună cele pentru folosul sufletului tău, după obiceiul călugăresc, atunci ţi se cade să te rogi lui Dumnezeu, zicând: Doamne, Dumnezeul meu, cele ce vrei Tu să le ştii că sunt spre folosul sufletului meu, acelea dă-le în gura celui părinte, ca să mi le zică şi eu să primesc ca din gura Ta cuvintele lui şi să mă folosesc de dânsele! Întăreşte-te bine în cuvintele acestea, de vreme ce osteneala, tăcerea, sărăcia şi pătimirea nasc omului smerenia, iar smerenia iartă toate păcatele.” (II, 28)

Duhovnicii nu se limitează la aspectul formal, liturgic, ritual al spovedaniei. Ei devin încetul cu încetul sfătuitori şi în afara Tainei Spovedaniei, devin îndrumători, iar convorbirea cu un astfel de duhovnic devine întotdeauna un act sacramental.

E uşor să recunoşti un duhovnic autentic dar e greu să găseşti unul. „Când nu ai duhovnic, să-l cauţi plângând.”. Un duhovnic autentic nu este doar un oficiu de ascultare şi dezlegare, ci este în primul rând un model, iar pe lângă aceasta este vădit prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de ucenici. Iar ca şi criteriu de deosebire al duhului acestuia este acela că un duhovnic adevărat se apără de mândrie şi slavă deşartă ca de foc. Un alt criteriu mult mai subtil îl extragem din paginile Patericului: „zis-a un bătrân: dacă va petrece cineva într-un loc şi nu se va asemăna locului, însuşi locul îl goneşte pe acesta, căci nu face fapta locului.” (XXV, 22).

„Legate de dragoste sunt compătimirea, iertarea, capacitatea de a conduce sufletele încetul cu încetul, fără opintiri, fără artificii, spre un lent şi sigur progres spiritual. Şi mai ales să garanteze autenticitatea învăţăturilor şi îndrumărilor sale prin exemplul vieţii proprii.”

Ca urmare a faptului că este un model, judecata lui nu apare ca a unui legislator, canonul lui nu apare pedeapsă. Povaţa lui se întemeiază pe modele mai mult decât pe reguli, între ucenic şi penitent existând un raport de filiaţie, de naştere din nou.

Această relaţie este descrisă magistral în următoarea apoftegmă: „trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!” (Antonie, 29)

Duhovnicii autentici sunt înrădăcinaţi în Tradiţie nu prin regulă ci prin model, fiecare bătrân urmând modelul bătrânului căruia i-a fost ucenic, a cărui ucenic urmând-l pe el … etc. Dar trebuie spus că unicul model, sau modelul ideal este Hristos, iar sfântul fiind o ipostază a Acestuia în timp, în istorie.

Aici se cuvine să vorbim şi de latura dinamică a duhovniciei: „instituţia duhovnicului este o instituţie dinamică în interiorul Tradiţiei. Ea asigură Tradiţia, dar o şi contemporaneizează în permanenţă. O reînnoieşte, o reîmprospătează. Ucenicul e nou – şi duhovnicul e nou. (…) Duhovnicul este tocmai cel ce se contemporaneizează cu libertate, în interiorul şi în sensul tradiţiei.”

Iată care sunt calităţile, în viziunea Sfântului Ioan Scărarul pe care trebuie să le posede un duhovnic: să fie păstor, cârmaci, doctor şi învăţător. „Păstor este, în înţeles adevărat, cel ce poate căuta şi îndrepta prin nerăutate, prin sârguinţă şi rugăciunea sa, oile pierdute. Cârmaci este cel ce a luat tărie înţelegătoare de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adâncul însuşi al mării. Doftor este cel ce are trupul şi sufletul nebolnave, neavând nevoie de nici o doftorie pentru ele. Învăţător cu adevărat este cel ce s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi (…) şi povăţuieşte pe celălalt prin lucrarea sa văzută” iar în Pateric portretul duhovnicului ni-l face amma Theodora: „a zis iarăşi această maică: învăţătorul este dator să fie străin de iubirea de stăpânie, de iubirea de argint, de slavă deşartă, departe de mândrie, nebatjocorindu-se de linguşire, nerobindu-se de daruri, de pântece nebiruindu-se, nestăpânindu-se de mânie, ci îndelung răbdător, blând cu toată puterea, smerit cugetător mai ales, îngăduitor şi suferitor, purtător de grijă şi iubitor de suflete.” (Theodora, 6)

Ori aşa cum am spus toate acestea se realizează prin harul divin. Totdeauna credinciosul a căutat manifestările harului. Iar duhovnicia este o harismă, care nu decurge automat din funcţia respectivă. „Titlul de profet este legat de obicei de numele marilor duhovnici, pentru că ei au darul <<rugăciunii aprinse, al cunoaşterii inimii şi al discernământului sufletelor şi gândurilor>>. Pe lângă darurile duhovniceşti, ca nişte doctori pricepuţi, ei insistă asupra unei binefăcătoare îndrumări a facultăţilor omeneşti. Unii din aceşti părinţi fac psihologie experimentală, ba chiar şi psihanaliză. Psihiatrii moderni găsesc o materie ştiinţifică de o bogăţie uimitoare în operele lui Origen, Evagrie, Diadoh, Macarie, Ioan Scărarul… Aceştia cunosc foarte bine existenţa unui subconştient şi primejdia refulării. <<multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenţiei noastre. Ispita le deşteaptă>> (Evagrie:Centuriile, VI, 52). Ei deosebesc în mod clar diferitele zone psihice şi nu confundă niciodată cauzele psihice, fizice, morale sau demonice.”

În momentul când căutătorul de mântuire a găsit un astfel de model, se predă pe sine cu totul în mâinile acestuia. Patericul cuprinde o sumedenie de apoftegme în care ascultarea ucenicilor întrece orice raţiune, încrederea în duhovnic este fără limite, tăierea voii ucenicului este totală. Şi tocmai de aceea, Dumnezeu povăţuieşte atât pe duhovnic cât şi pe ucenic, şi în căderea unuia, îl ridică pe acesta prin celălalt şi invers. Dumnezeu este prezent personal în lucrarea celor doi, căci însăşi lucrarea celor doi este în prezenţa lui Dumnezeu. Iată cum reflectă Patericul aceasta: „un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: de vom umbla pe cale şi va rătăci cel ce ne povăţuieşte, este trebuinţă să-i zicem ceva? I-a răspuns bătrânul: nu. Deci a zis fratele: dar să-l lăsăm să ne rătăcească? I-a zis bătrânul: dar ce vrei, să iei toiagul şi să-l baţi? Eu ştiu fraţi care umblau şi cel ce îi povăţuia a rătăcit noaptea; şi erau 12 şi toţi ştiau că se rătăcesc. Şi s-au luptat fiecare să nu spună. Iar după ce s-a făcut ziuă, pricepând cel ce-i conducea că a rătăcit din cale, le-a zis: iertaţi-mă, am rătăcit! Şi au zis toţi: şi noi ştiam, dar am tăcut. Iar el auzind, s-a minunat zicând că până la moarte se stăpânesc fraţii să nu grăiască şi l-a slăvit pe Dumnezeu. iar lungimea căii din care s-au rătăcit, era de 12 mile.” (Sisoe, 30).

Dacă până acum am încercat să definim, oarecum, statutul duhovnicului, să vedem acum şi modul terapeutic de acţiune al acestuia. Acest mod de acţiune cuprinde: mărturisirea păcatelor penitentului, dezlegarea păcatului şi răspunsul de îndreptare, concretizat în canon, al duhovnicului precum  şi contribuţia de voinţă a celui ce se mărturiseşte, concretizată în ascultare. Pe scurt spus, în ceea ce Biserica denumeşte Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. Cu toate că numai cei ce au hirotonie au şi puterea dată de Biserică de a dezlega şi lega păcatele, în Biserică sunt cunoscute nenumărate cazuri de îndrumători spirituali care nu aveau hirotonie. Modul de acţiune terapeutic este acelaşi cu singura deosebire că aceştia nu au putere de a lega sau dezlega păcate.

„Experienţa milenară a Bisericii dovedeşte valoarea mântuitoare a mărturisirii. Greşeala se înrădăcinează în suflet şi otrăveşte lumea lăuntrică. Ea cere o operaţie chirurgicală care taie rădăcinile răului şi scoate greşeala afară, ceea ce necesită un martor care ascultă, ca să scape de singurătate şi să-l pună pe cel ce se mărturiseşte în comuniune cu Trupul. Descoperirea pozitivă a psihanalizei constă în aceea că îl convinge pe pacient să stea de vorbă, să accepte dialogul sincer, să-l ajute chiar în incapacitatea sa de a dialoga, să-l ajute să-şi depăşească acea spaimă care-l împiedică să se ducă la altul, deci să opereze înainte de toate singurătatea morbidă ca să restabilească legătura cu altcineva, comuniunea. (…) Cine se mărturiseşte îşi uşurează sufletul de greşeli; dar cum le facem să nu mai existe. (…) Chiar dacă am eliminat din suflet greşeala, prin faptul că am spus-o preotului, deci am obiectivat-o, ea mai poate să ne mai supere chir din afară. Numai iertarea prin Sfânta Taină o distruge fără putinţă de întoarcere şi aduce vindecarea totală. Psihiatrii creştini, care cred cu tărie, cunosc această lucrare specifică a Tainei care ne eliberează total, şi-i trimit deseori pe bolnavii lor să-şi desăvârşească tratamentul în <<clinica>> bisericească a harului.”

Cât priveşte concretizarea celor spuse mai sus în Pateric, este inutil a insista. Patericul este plin de „bătrâni”, în înţelesul de duhovnici, şi de ucenici. Este plin de actele sacramentale ale Mărturisirii, prin faptul că ucenicii mergeau să spună gândurile lor bătrânilor. Patericul e plin de interogaţii ontologice, le-am numi noi, precum: ce voi face? spune-ne nouă un cuvânt? cum să ne mântuim? Este arhicunoscut faptul că cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea trebuie să călătorească şi că mântuirea stă în mult sfat.

Urmează apoi sentinţa care totdeauna este una personală, legată de cel ce întreabă, este doftoria de care acesta are nevoie. Ascultarea şi urmarea ei precum şi credinţa în ajutorul dumnezeiesc, prin rugăciunea bătrânului sunt premisa reuşitei totale. Toate acestea au ca scop punerea pe cale, punerea în normalitate.

Iată cum rezumă Patericul cele spuse: „a zis avva Iosif Tebeul: trei sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă ispite şi cu mulţumire le primeşte; iar a doua este când cineva îşi face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu şi nu au nimic omenesc, iar a treia, când cineva şade sub supunerea unui părinte duhovnicesc şi se leapădă de toate voile sale. Acesta are o cunună mai mult, dar eu am ales boala.” (Iosif Tebeul, 1)

În ordinea divină a lumii există o ierarhie, există iniţiaţi şi ucenici, există un progres continuu spre Dumnezeu, spre îndumnezeire. Ori duhovnicia şi mărturisirea nu fac altceva decât să ne introducă în această ordine, să ne pună sub acoperământul dinamic al tradiţie, să ne păstreze în normalitate, aşa cum ne arată şi avva Antonie: „zis-a iarăşi: ştiu călugări, care după multe osteneli, au căzut şi întru ieşire din minţi au venit; pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor şi amăgindu-se nu au înţeles porunca celui ce a zis: întreabă pe tatăl tău şi îşi va vesti ţie (II Lege, 32, 7).” (Antonie, 39)

Vom încerca în continuare să definim şi să dăm câteva sentinţe terapeutice asupra principalelor boli spirituale, generate de păcatele capitale, în viziunea Părinţilor din Pateric, fără a uita să facem precizarea că, aceste sentinţe au un pronunţat caracter subiectiv raportându-se la persoanele în cauză, dar totodată având şi un caracter general valabil, ţinând cont de structura fiinţei umane precum şi de definirea răului.

Extras din Metode psihoterapeutice în Pateric – Psihoterapeutica bolilor mintale de origine spirituală