Dumnezeu lucrează minuni în sufletul celui ce-L caută

Dumnezeu este Cel ce face minuni prin Sfinţii Săi! Oamenii nu sunt decât instrumente prin care lucrează puterea Creatorului. Nu Ilie a oprit ploaia şi pe urmă a dăruit-o iar, nu Moise a transformat toiagul în şarpe sau a despicat marea în două. Firea omenească nu putea face aceste lucruri. Dar la Dumnezeu toate fiind cu putinţă, El a făcut ca prin aceşti oameni să se arate puterea Lui nemărginită.

Toate minunile petrecute în Vechiul Testament sunt opera puterii dumnezeieşti, transmisă unor oameni curaţi şi sfinţi, ce ascultau cu frică poruncile Lui. Duşmanii poporului evreu erau zdrobiţi prin ridicarea mâinii lui Moise spre cer. Tot aşa creştinul ce-şi ridică în rugăciune mâinile sufletului său spre Cer doboară puterile duhurilor rele şi dărâmă zidurile Ierihonului. Când sufletul îl caută pe Dumnezeu, gândurile rele dispar, fug, se topesc.

Dumnezeul cel ascuns lucrează minuni în sufletul celui ce-L caută. Aşa lucra Duhul Sfânt în profeţi, dar ei nu prooroceau totdeauna, ceea ce nu însemna însă că Duhul Sfânt îi părăsea în clipele când nu vorbeau despre tainele cele nevăzute. Ei erau mereu ocrotiţi de Duhul. Deci dacă în Vechiul Testament Duhul Sfânt a lucrat atât de mult, cu atât mai mult a lucrat în Noul Testament, când El S-a revărsat ca un şuvoi de foc în inimile Apostolilor şi ale martirilor şi sfinţilor de mai târziu?!

„Căci voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” – spune Domnul. „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. Tot cel ce caută va afla. Şi dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să dăruiţi lucruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel ceresc va dărui pe Duhul Sfânt celor ce i-L cer cu putere şi credinţă multă”. Lupta şi numai lupta cu sine însuşi, susţinută de ajutorul ceresc, îl coboară pe Duhul Sfânt în sufletul omului.

Degeaba îşi cunoaşte omul patimile sale şi se străduieşte să lupte cu ele; dacă nu cere ajutorul lui Dumnezeu nu le va putea birui, căci scris este: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi iarăşi se lasă înşelat acela care, primind bucuria ajutorului şi a harului ceresc, îşi închipuie că a scăpat definitiv de păcat. Viclenia satanei pândeşte din umbră să otrăvească această bucurie. Sufletul nu pricepe nici esenţa subtilă a răutăţii şi nici sporirea în desăvârşire spirituală. Omul nu-şi dă seama de perfecţiunea lui, căci creşterea Duhului Sfânt din el îi şterge toate gândurile rele şi devine un copil nevinovat, ce nu-şi dă seama ce s-a petrecut cu dânsul. El atât ştie: că-L iubeşte numai şi numai pe Dumnezeu, că de El îi este dor, că El este mama lui, că nu mai poartă vreo grijă pentru altceva şi nu mai vede nimic în jurul lui decât pe Dumnezeu.

Trebuie să ne cercetăm fiecare dintre noi în ce stadiu de curăţenie am ajuns, ce a mai rămas în inimile noastre din poftele şi grijile lumeşti, ce a mai rămas în mintea noastră din gândurile rele şi nefolositoare, ce rădăcini ascunse mai are încă păcatul în sufletele noastre. Să nu ne amăgim singuri crezând că am făcut tot ce a trebuit şi am ajuns deci la ultima treaptă a desăvârşirii, ci să lucrăm neîncetat, „cu frică şi cu cutremur”, la mântuirea noastră. Niciodată nu vom putea spune că am terminat această lucrare! Şi iarăşi trebuie să avem frică de viclenia satanei în lupta ce ne stă înainte, pentru că Hristos ne-a poruncit: „Indrăzniţi, Eu am cucerit lumea”. Şi iarăşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din Ceruri”. Şi cum vom ajunge oare la aceasta altfel decât numai şi numai luând mereu exemplu de la Hristos, Cel care a fost „blând şi smerit cu inima”?! Numai aşa ne vom învrednici şi noi, prin stăruinţă neînvinsă, să stăm drepţi în faţa Dreptului Judecător în ziua înfricoşătoarei Judecăţi.

Sfântul Macarie Egipteanul