După o viaţă de căutări don Antonio a ales Ortodoxia
Fiecare poveste de viaţă a unui om are ceva aparte. Cea pe care am cunoscut‑o astăzi este mai mult decât o filă de poveste, este un destin al unui spaniol, care, venind cu afaceri în România, L‑a întâlnit pe Dumnezeu, după o viaţă de căutări. Născut în Arcos de la Frontera, botezat catolic şi crescut după canoanele Bisericii Catolice, astăzi Antonio Muñoz Valle trăieşte în Bucureşti şi s‑a convertit la Ortodoxie în iarna acestui an. În ziua prăznuirii Sfântului Antonie cel Mare, Părintele Varsanufie, stareţul Mânăstirii Pătrunsa, care se afla în Ţara Sfântă pentru rugăciune, l‑a botezat în Iordan pe Antonie Pavel. Slujba Botezului a continuat în biserica Aşezământului Românesc de la Ierihon. Astăzi l‑am întâlnit pe noul creştin ortodox în Munţii Builei, căutând un loc în care să ridice o mânăstire.
Întâlnirea cu un spaniol aflat la răscruce de drumuri
Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că atunci când spun Munţii Builei, pentru mine înseamnă acasă. De această dată, după o noapte de priveghere pe Hădărău şi câteva ceasuri duhovniceşti cu dragul nostru părinte Valerian, la Pătrunsa, am coborât la Mânăstirea Iezer, unde aveam să înnoptez. În chilia atât de dragă sufletului meu, meditam la profunzimea clipelor trăite în ziua aceea, cu convingerea că de‑acum nimic nu‑mi mai poate tulbura gândurile. Şi aşa a fost, ba chiar mai mult decât atât, pentru că o întâlnire neaşteptată avea să întregească frumuseţea acelei zile. La un moment dat, a intrat în chilie maica Heruvima, spunându‑mi că vrea să‑mi prezinte pe cineva. Aşa aveam să‑l cunosc pe Antonie Pavel. Iniţial am crezut că este un străin, fascinat de aceste locuri, dar în momentul în care a început să depene povestea sa de viaţă, bineînţeles că am deschis reportofonul. (Iartă‑mă, Doamne, dar jurnalistul din mine nu putea să piardă o astfel de poveste!). Aşa am aflat că Antonio provenea dintr‑o familie cu şase copii, a căror mamă a murit pe când ei erau foarte mici, iar el a fost crescut de sora sa cu 20 de ani mai mare şi de soţul acesteia, catolici practicanţi, care i‑au insuflat credinţa pentru Dumnezeu. Antonie Pavel mi‑a povestit în detaliu amănunte legate de viaţa sa:
„Eu, de fapt, m‑am născut la o mânăstire, Sfântul Francisc de Assisi, în Arcos de la Frontera. Datorită unor împrejurări politice ale vremii, călugării au fost scoşi din mânăstire, aceasta fiind naţionalizată. Printr‑o întâmplare, bunicul meu a cumpărat o mică parte din domeniul respectiv. Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare, am crescut în locul acela ca‑ntr‑o poveste cu îngeri. Duminica mergeam cu toţi fraţii la biserică, îmbrăcaţi cu haine curate şi ne bucuram de frumuseţea slujbelor. Era fascinant. Asta s‑a întâmplat până pe la vreo 15 ani, după care, din păcate, am început încet‑încet să mă îndepărtez de Dumnezeu. Nu mai mergeam regulat la biserică, nu mă mai spovedeam, nu mă mai împărtăşeam, m‑am schimbat, pur şi simplu. Asta nu înseamnă că nu mi‑am creştinat copiii – Doamne, fereşte! – dar nu mai eram un credincios practicant”.
„Sfântul Grigorie Decapolitul a mijlocit această fericită întâlnire”
Ascultându‑l pe Antonie Pavel, am început să pierd noţiunea timpului. Îl ascultam în timp ce mângâiam cu privirea lumina plăpândă a candelei, străduindu‑mă să înţeleg cum a ajuns acest frate spaniol să se identifice cu frumuseţea Ortodoxiei?! Răspunsul a venit, ca şi cum mi‑ar fi desluşit gândurile:
„Un lucru ciudat este că fiica mea m‑a adus pentru prima oară aici. Eu, când am auzit să plecăm în concediu în România, am zâmbit într‑un fel anume, fără să ştiu că de fapt acela era doar începutul. Am venit, am văzut, apoi am revenit şi de nouă ani am rămas în Bucureşti. Când am venit în România, întâmplarea a făcut să locuiesc undeva lângă Mânăstirea Antim. Mi‑a plăcut foarte mult locul acela şi mergeam deseori, dar nu aveam puterea să stau atât de mult cât durează slujbele ortodoxe. Pur şi simplu mă oboseau. Mi‑am făcut foarte mulţi prieteni călugări şi am început să merg din ce în ce mai des. Între timp, am ajuns şi la Mânăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea, de fapt aici consider eu că a avut loc adevărata mea întâlnire cu Dumnezeu. Cred că Sfântul Grigorie Decapolitul a mijlocit această fericită întâlnire. În anul 2007, am trăit un moment greu din viaţa mea, iar la Bistriţa s‑a produs minunea: L‑am regăsit pe Dumnezeu! Cum mă rugam eu acolo, în linişte, am simţit că Dumnezeu mă ascultă, am simţit pur şi simplu mângâierea Lui. Fiul meu trecea printr‑o încercare foarte grea la vremea aceea, iar după rugăciunile mele fierbinţi la racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, totul a trecut cu bine. Sfântul Grigorie mi‑a schimbat viaţa! Dumnezeu aşa a dorit, ca eu să ajung în România şi să mă trezesc la viaţă într‑o noapte de rugăciune, îngenuncheat lângă racla Sfântului Grigorie. N‑am întâlnit în viaţă ceva mai înălţător decât slujbele de noapte de la Bistriţa. Cu măicuţele de aici am de acum o relaţie specială. Simţind frământările şi trăirile mele, au început să se întrebe dacă m‑am gândit cumva să primesc Taina Sfântului Botez şi să devin ortodox. Maicile m‑au simţit întru totul, dar această decizie este atât de importantă încât am considerat că nu voi lua această hotărâre până în momentul în care nu voi găsi un preot care să‑mi înţeleagă pe deplin zbuciumul sufletului”.
Adevărata rugăciune necesită o stare de prezenţă
Cu cât destăinuirile începeau să prindă contur, cu atât trăirile deveneau mai evidente. Mi‑l imaginam pe Antonio acasă, în Spania, în impresionantele şi elegantele catedrale catolice şi nu reuşeam să găsesc punctul care a determinat schimbarea radicală a traiectului spiritual al acestui om. Până la urmă, l‑am întrebat, fără ocolişuri, în ce împrejurări a renunţat la eleganţa şi ţinuta slujbelor catolice, ajungând să iubească nevoinţa şi îngenuncherile, care te ţin în legătură cu Dumnezeu ore în şir. Nici de această dată nu s‑a sfiit să răspundă, fără nici o ezitare, nedumeririlor mele:
„Întorcându‑mă la Bucureşti, prietenul meu călugăr de la Mânăstirea Antim m‑a convins să mai încerc să rămân la o slujbă, şi am rămas. Nu‑mi venea să cred că au trecut trei ore şi jumătate, iar eu eram tot în biserică. Din clipa aceea am ştiut că voi fi în biserică în fiecare duminică. În bisericile catolice, o slujbă durează maxim 45 de minute şi nu avem timp să vorbim cu Dumnezeu. Nu sunt eu în măsură să judec, departe de mine gândul acesta, dar realitatea este cea mai relevantă. Haideţi să punctăm prezenţa noastră la slujbă: orice credincios are nevoie de minimum 15 minute pentru a‑şi crea acea stare de prezenţă, de linişte, de pace a sufletului, apoi slujba în sine… Ori, în 45 de minute nu ai cum să intri în comuniune cu Dumnezeu. Abia te acomodezi. Eu am simţit această comuniune cam după două ore de slujbă. Acum percep totul altfel şi îmi doresc din tot sufletul să rămân cât mai mult timp în Casa Domnului, într‑un dialog viu şi încărcat de lumină. Să uit de toate cele lumeşti şi să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mi‑am făcut mulţi prieteni, mergem împreună la Sfânta Liturghie la Mânăstirea Antim sau la Biserica Sfântul Ciprian, e minunat. Se simte harul, care îţi dă putere şi multă nădejde”.
Botezul în apa Iordanului
Multe dintre confesiunile făcute în ziua aceea ar fi interesante, dar sunt lucruri care de multe ori ne aparţin nouă înşine şi atât. Înainte chiar de a deveni ortodox, Antonio a cunoscut pas cu pas viaţa monahală din toate zonele ţării. S‑a rugat în biserică, s‑a rugat în schituri ştiute şi neştiute de lume, s‑a rugat din toată fiinţa lui ca bunul Dumnezeu să îi arate calea cea dreaptă şi să îi aducă în cale un părinte îmbunătăţit, care să îl ajute să poată lua cea mai înţeleaptă hotărâre. Până‑ntr‑o zi, când a ajuns la Mânăstirea Pătrunsa:
„Aici l‑am cunoscut pe Părintele Varsanufie şi am simţit din prima clipă că el este omul pe care îl căutam. M‑am destăinuit şi i‑am mărturisit că îmi doresc să devin ortodox, pentru că numai în Biserica Ortodoxă am găsit ceea ce căutam, numai aici am simţit comuniunea cu Dumnezeu. Părintele din ziua aceea mi‑a devenit duhovnic şi m‑a sfătuit să nu mă grăbesc şi să mă botez numai atunci când voi avea convingerea că în Ortodoxie am găsit ceea ce căutam, L‑am găsit pe Dumnezeu. Şi a trecut un an, un an şi jumătate, îl tot întrebam pe părintele când mă voi boteza, dar mai ştiam că niciodată în viaţa nu am luat o hotărâre decât după îndelungi cercetări şi trăiri. Surpriza a venit numai în momentul în care duhovnicul meu a simţit că ard de dorul lui Dumnezeu. Asta s‑a întâmplat în luna ianuarie a acestui an, când părintele Varsanufie mi‑a dat vestea că mă voi boteza, dar bucuria a fost cu atât mai mare cu cât locul ales pentru botez a fost Ţara Sfântă. O, Doamne, dar frumuseţea abia acum începe! Nimic nu este întâmplător. Eu, Antonio cel catolic, am fost botezat de părintele Varsanufie în râul Iordan, pe data de 17 ianuarie, în ziua prăznuirii Sfântului Antonie cel Mare. Bineînţeles că am primit numele Antonie Pavel! A fost înălţător! După botezul în apa Iordanului, am primit şi Taina Sfântului Botez în biserica Aşezământului Românesc de la Ierihon, în aceeaşi zi împărtăşindu‑mă cu Trupul şi Sângele Domnului. Nu pot să redau în cuvinte ce am simţit în momentul acela, pentru că am trăit cu o intensitate atât de mare întâlnirea mea cu Hristos încât totul era trăire şi atât. Nu‑mi venea să cred că eu, Antonie, am primit Trupul şi Sângele Domnului! Pentru mine a fost o mare minune! Trăirea aceea nu s‑a terminat nici după ce am primit Sfintele Taine, nu! Eu, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie, retrăiesc intensitatea acelui moment şi asta va fi întotdeauna. Trăiesc într‑o permanentă lumină, într‑o desăvârşită pace a sufletului, într‑o continuă iubire. Întotdeauna mi‑am preţuit aproapele, dar acum trăiesc iubirea la un alt nivel”.
Cititi mai multe pe lumeacredintei.com
Of, of, mai Antonio, spune-le si la multimea de romani care-si rebneaga credinta si isi denigreaza Biserica si pastorii.