„E ciudată dorinţa ta frate! Tu vrei să te audă Dumnezeu când tu însuţi nu te auzi?”
Prea cuviosul Nil Sorski spune că cel ce se roagă în auz şi cu gura, fără luare aminte, se roagă vazduhului, iar nu lui Dumnezeu.
„E ciudată dorinţa ta frate! Tu vrei să te audă Dumnezeu când tu însuţi nu te auzi?”, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului împrumutând cuvintele de la Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei. Iar acest lucru se întâmplă, întocmai, cu cel ce se roagă cu gura şi cu vocea fără luare aminte; ei până într-atâta nu se aud pe ei, până într-acolo îşi îngăduie risipirea şi aşa de mult se îndepărtează cu gândurile de rugăciune spre obiecte străine, încât, nu arareori, se întâmplă să se oprească pe neaşteptate, uitând ceea ce citesc; sau încep să spună, în locul cuvintelor rugăciunii citite, cuvinte din alte rugăciuni, cu toate că înaintea ochilor lor cartea este deschisă. Vai! Cum ar putea Sfinţii Parinţi să nu ocărască o astfel de rugăciune fără luare aminte, vătămătoare, nimicită de risipire!
“Luarea aminte, – spune Sfântul Simeon Noul Teolog, – trebuie să fie atât de legată şi nedezlipită de rugăciune pe cât este de legat trupul cu sufletul, care nu pot fi despărţiţi, şi nu pot exista unul fără altul“. Luarea aminte trebuie să preîntâmpine şi să ne păzească de vrăjmaşi ca o strajă; ea este cea dintâi care trebuie să se nevoiască împotriva păcatului, să se împotriveasca gândurilor viclene ce vin în inimă; iar luării aminte să-i urmeze rugăciunea, care distruge şi omoara imediat toate gândurile viclene; gânduri viclene cu care luarea aminte a început lupta, cea dintâi, dar pe care ea singură nu le poate omorî. De rezultatul acestei lupte, săvârşita de luare aminte şi de rugaciune, atârnă viaţa sau moartea sufletului.
Dacă vom păzi rugăciunea curată prin mijlocirea luării aminte, atunci vom spori. Dar dacă nu ne vom strădui să o păstram curată, ci o vom lăsa fără pază, atunci o vor spurca gândurile viclene, – şi noi ne vom face netrebnici şi lipsiţi de sporire. Vai! Vai! si iar Vai!
Fraţilor! Să fim cu luare aminte în rugăciunile noastre făcute cu gura şi cu glasul, rostite de noi în timpul slujbelor bisericeşti sau în singurătatea chiliei. Să nu facem ca ostenelile şi viaţa în mănăstire să devină neroditoare prin neluare aminte şi prin neglijenţa în lucrul lui Dumnezeu.
Neglijenţa în rugăciune este pierzătoare de suflet. “Blestemat e, zice Scriptura, cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebăgare de seamă“.
Sf. Teofan Zăvorâtul – ”Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu”, Ed. Pelerinul