Elena nu avea nici o şansă de supravieţuire. ”Maica Domnului! A fost la mine cât timp am fost internată. Şi m-a operat”
Minunile în care sfinţii sau Maica Domnului intervin direct, prin arătare, ne dau mai multă îndrăzneală în rugăciune, mai mult curaj în a nădăjdui la mila şi ajutorul lui Dumnezeu, mai multă încredinţare că nu suntem singuri şi că-i avem pururea ocrotitori pe sfinţii Săi şi pe Preacurata Fecioară.
Astfel de minuni s-au întâmplat de veacuri, şi se mai întâmplă încă în zilele noastre. În cele ce urmează, Părintele Ion Vrăjitoru de la biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Mogoşoaia şi soţia sa, Presvitera Silvia, dau mărturie despre chipul minunat în care Măicuţa Domnului a intervenit pentru Elena, fetiţa lor de 11 ani, aflată la pragul dintre viaţă şi moarte în urma unui cumplit accident de circulaţie…
Presvitera Silvia: – Accidentul a avut loc anul trecut, în ziua de 25 august, chiar pe trecerea de pietoni din apropierea casei parohiale. Elena traversa pe trecere şi şoferul care venea dinspre Buftea spre Bucureşti i-a dat prioritate, în mod regulamentar. Când se afla pe la jumătatea trecerii de pietoni, a venit un alt şofer care conducea cu viteză şi a izbit- o. Fetiţa a sărit în aer, el nu a frânat şi a lovit-o şi-a doua oară, aruncând-o pe Elena la aproape o sută de metri, într-o groapă.
Eu eram în casă şi am auzit izbitura, care a fost destul de puternică. Atunci am ieşit afară, crezând că a explodat un cauciuc – atât de puternic a fost impactul. Văzând că Elena nu era afară, am alergat la un magazin unde ştiam că avea de gând să se ducă. Între timp, lumea se adunase în jurul ei. Cealaltă fată a noastră, cu care eram în casă, a ajuns mai repede acolo şi a strigat la mine: „Mama, e Elena!…”. Fata cea mare s-a întors imediat acasă şi a adus o sticlă cu aghiasmă mare şi o răcliţă cu moaştele sfinţilor mucenici de la Aiud. Elena deja intrase în comă şi suspina. A fost dusă de urgenţă la Spitalul Elias…
Părintele Ion: – În acel moment, eu eram la biserică şi slujeam slujba Cununiei. Cum am aflat, l-am lăsat să continue slujba pe Părintele care slujea împreună cu mine, iar eu am luat un taxi şi am plecat spre spital. Când am ajuns la Elias, fetiţa era pusă pe o targă. Mi-am dat seama că situaţia este foarte gravă. Medicii mi-au spus că urmează să o bage la tomograf, iar după ce a ieşit filmul de la tomograf, medicii s-au reunit într-o sală şi ne-au comunicat primele rezultate. Elena avea leziuni profunde în trunchiul cerebral, aici fiind lovitura cea mai gravă, plus nişte lovituri mai puţin importante, care nu-i puneau în pericol viaţa.
Hemoragia din trunchiul cerebral ne-a înspăimântat foarte tare, pentru că ni s-a spus că nicăieri, la nici un spital din lume, nu se putea interveni chirurgical. Ni s-a mai spus că primele 48-72 de ore sunt hotărâtoare pentru Elena. Atunci n-am avut altceva de făcut decât să ne rugăm. Am văzut acolo, în sala aceea, icoana Maicii Domnului şi icoana Sfântului Ierarh Calinic. Şi am îndreptat rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfântul Ierarh Calinic. Situaţia era foarte gravă şi nu aveam altceva de făcut decât să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu…
– Ce speranţe vă dădeau medicii?
Presvitera Silvia: – Elena nu avea nici o şansă de supravieţuire. Medicii ne-au spus că nu are nici o şansă, şi aşteptau din moment în moment să treacă la Domnul. I-au administrat treizeci şi două de medicamente, toate agresive pentru un copil de 11 ani. Luptau să o ţină în viaţă, dar din cauza acestor medicamente exista riscul să facă preinfarct sau comoţie cerebrală. Ne spuneau aşa: „Rugaţi-vă! Noi facem tot ce ne stă în putinţă ca medici, dar nu sunt şanse!”. Am început imediat să ne rugăm, şi i-am rugat şi pe cei apropiaţi nouă să o pomenească pe Elena. Rugăciunea era singura noastră speranţă, atât ne rămăsese…
„Ea, în tot timpul acesta, era într-o lumină şi strălucea”
Duminică, după accident, a venit Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul şi s-a rugat pentru ea, apoi, începând de luni, au venit şi alţi părinţi. Pe la patul ei s-au perindat mai mulţi preoţi, iar sâmbăta următoare a venit Părintele Onufrie de la Sihăstria Rarăului, cu icoana făcătoare-de-minuni a Sfântului Efrem cel Nou, icoană ce izvorăşte mir. S-a rugat mult pentru ea, a uns-o cu mir care a curs din icoană, apoi a venit la mine şi mi-a zis, cu chip luminat, că fata se va face bine şi se va juca din nou cu mingea prin curte şi-şi va plimba căţelul. Nouă nu ne-a venit să credem. Ne pierdusem orice speranţă.
Apoi m-am dus în salon la Elena. Acolo era doctoriţa de la reanimare care mi-a zis: „Se cunoaşte o îmbunătăţire a stării fetei!”. Uitându-mă la aparate, am avut sentimentul că parcă trecuse furtuna. Aparatele funcţionau, se simţea că o monitorizează, dar nu mai piuiau, se liniştiseră. A doua zi, Elena a dat nişte semne că s-a mişcat, a mişcat mâinile, şi-a întins picioarele… Avea momente în care, chiar pentru fracţiuni de secundă, respira singură, fără ajutorul aparatelor, chiar dacă era intubată.
Între timp contactase şi un microb de la spital, făcuse o infecţie pulmonară din cauza tubului care l-a avut pe gât. Noi, în tot timpul acesta, nu încetam să o ungem cu mir, în primul rând cu ulei de la Sfântul Efrem. Părintele Onufrie i-a lăsat moaşte de la Sfântul Mucenic Sabin şi icoana făcătoare- de-minuni a Sfântului Efrem. Pe de altă parte, foarte mulţi credincioşi şi prieteni de-ai Elenei îi aduceau ulei sfinţit de la diferiţi sfinţi: Sfânta Parascheva, Sfântul Nectarie, Sfântul Pantelimon… Ea, în tot timpul acesta, era într-o lumină şi strălucea. Era cu un cearşaf până la baza gâtului şi chipul ei, din ce în ce mai mult, se lumina. Mulţi dintre cei care o priveau, de la infirmiere până la cunoscuţi şi prieteni, au observat asta.
Părintele Ion: – Această vizită a Părintelui Onufrie a fost pentru noi ca o Înviere, ca o noapte a Sfintelor Paşti… Am crezut din acea seară că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa, deşi starea fetiţei se înrăutăţea, avea şi febră cu pulsul oscilant, şi toate acestea ne dădeau oarecum, aşa, o stare de sfârşire, de deznădejde. Dar peste toate a fost mila şi ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi al sfinţilor către care s-au îndreptat rugăciunile noastre.
La un moment dat, acolo, în rezerva în care se afla fetiţa, şi pulsul fluctua, acolo se afla icoana Maicii Domnului, şi eu, nevrednicul, atunci când ni s-a spus că fetiţa nu are şanse, atunci m-am rugat un pic mai stăruitor decât o făcusem până atunci în viaţa mea, aşa cum m-am priceput. Dar am făcut şi o făgăduinţă atunci înaintea icoanei Maicii Domnului, adică am încredinţat acest copil Maicii Domnului, ca Maica Domnului să facă ce vrea cu fetiţa noastră. Dacă ne-o dă înapoi, noi o făgăduim Maicii Domnului. Asta a fost rugăciunea pe care am pus-o la Maica Domnului…
– Deci medicii nu vă dădeau nici o şansă. Dar aveaţi cumva în suflet speranţa că totul va fi bine până la urmă?
– Da, sigur, noi am trăit cu această nădejde. Tot timpul aveam gândul că Dumnezeu este mare şi ştie ce are de făcut, indiferent ce se va întâmpla… Într-un fel, eram oarecum resemnaţi, să spunem, dar cu gândul la Dumnezeu.
M-am rugat ca Dumnezeu să ne ajute, să nu ne lase şi să ne dăruiască fetiţa sănătoasă, deşi lucrul acesta, mi-am dat eu seama, nu aveam dreptul să-L cer Bunului Dumnezeu – dar m-am legat cu toată fiinţa de bunătatea şi mila Celui de Sus. Şi Dumnezeu ne-a încercat credinţa. Am pus pe seama păcatelor mele tot ceea ce s-a întâmplat, toată această dramă… Şi m-am rugat la Dumnezeu să nu ţină cont de păcatele mele şi să ne ajute. Accidentul s-a întâmplat pe 25 august, de Sfântul Apostol Bartolomeu, şi de Naşterea Maicii Domnului, după-amiază, deci pe 8 septembrie, fetiţa a ieşit din comă. Până atunci a fost sedată, şi chiar în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului ni s-a spus că nu sunt şanse de supravieţuire. Fetiţa între timp fusese mutată de la Elias la spitalul „Marie Curie”…
Presvitera Silvia: – Da, am transferat-o la „Marie Curie”, tot la terapie intensivă. Noi continuam rugăciunea la Maica Domnului şi la sfinţi. Toţi care eram la spital stăteam cu acatistele în mâini şi ne rugam pentru Elena. Era un lanţ de rugăciune. Aici, la „Marie Curie”, sâmbătă, de Naşterea Maicii Domnului, doctoriţa care era de gardă mi-a zis: „Doamnă, de ce-o mai chinuiţi? Haideţi să o deconectăm de la aparate!”. În urma ei a venit şi un medic rezident, care mi-a trântito: „Ocupă patul degeaba aici! Mai sunt şi alţi copii bolnavi care au nevoie de pat şi aşteaptă să fie internaţi!”. Ea, în timpul acesta, mai făcea mici mişcări, mai ridica câte un degeţel, mai clipea, deci nu stătea chiar lemn. Atunci i-am chemat pe toţi membrii familiei, iar doctoriţa aceasta de la terapie intensivă a încercat să ne convingă să o deconectăm. În seara aceea, Elena a început uşor să deschidă ochii. A început să-i scadă şi febra, pentru că de la infecţie făcuse şi febră. La un moment dat, băiatul meu s-a aplecat asupra ei şi i-a strigat: „Elena, Elena, scoală! Elena, haide că te aşteaptă şi Fiţa!” – Fiţa fiind căţeluşa ei. Ea atunci a deschis complet ochii şi a început să se foiască. Tot foindu-se, a realizat că are ceva în gură care o deranja.
Atunci a aruncat acel manşon şi şi-a tras sonda. Cât ne-am mai agitat noi pe-acolo, bucuroşi de cele întâmplate, Elena şi-a scos şi sonda nazală şi ne-o arăta în mâna ei, şi a început să ne zâmbească! I-am dat imediat ceva să mănânce.
Cei doi medici care cu puţin timp mai înainte ne recomandaseră să o deconectăm de la aparate priveau printr-un panou, şi de atunci nu au mai trecut pe la Elena. În schimb erau de faţă alţi medici pe care noi îi chemasem, şi tot repetau: „Dumnezeu face minuni! Dumnezeu face minuni!”. Nu credea nimeni că va scăpa. Şi alţi medici care au văzut-o mai apoi au exclamat: „Este un miracol!”. După asta a mai avut nişte episoade, medicii le numeau epileptice, adică se vedea că fata are o traumă, are o frică, pentru că se zguduia în pat.
Apoi a fost transferată la Centrul de Recuperare „Robănescu”, unde a făcut kinetoterapie. A progresat uşor, uşor, a reuşit să stea la început puţin înclinată, apoi în şezut, apoi în cărucior cu rotile. A făcut trei săptămâni kinetoterapie şi făcea zilnic exerciţii. Noi însă nu am încetat rugăciunea. I-am făcut Maslu şi, pentru că putea să înghită, s-a împărtăşit foarte des, ea cerând. La început nu vorbea, ne înţelegeam prin clipitul din ochi, „da” era un clipit, „nu” două clipituri.
După vreo două săptămâni de stat la Centrul de Recuperare „Robănescu”, primul semn de revenire a început cu o transpiraţie, părul era ud ca şi cum ar fi ieşit din duş, apoi era pe faţă, pe abdomen, pe picioare avea broboane de transpiraţie şi zicea: „Acum pleacă Maica Domnului de la mine!”…
– Până la acel moment mai vorbise, mai spusese ceva?
– Nu. Acum tot repeta: „Pleacă Maica Domnului de la mine… Este îmbrăcată în alb, şi are şi puţin roşu, şi acum pleacă, se urcă sus, în cer. Îl văd şi pe Mântuitorul… Gata, m-a operat şi acum pleacă”. Profesorul de gimnastică, care era de faţă, a întrebat-o: „Dar unde te-a operat?”. Şi ea a arătat la spate, în trunchiul cerebral. Dar ea în spital nu a fost operată deloc – pentru că, aşa cum a spus şi Părintele, la problemele pe care le avea, nicăieri în lume nu putea fi operată. După asta nu a mai spus nimic, nici măcar şoptit. A venit apoi Părintele şi a împărtăşit- o. Dar a întrebat-o înainte dacă doreşte acest lucru, şi ea a clipit şi-a dat şi din bărbie.
Părintele Ion: – Am această convingere că Maica Domnului a fost cu noi, în acele zile hotărâtoare, când din punct de vedere medical pentru fetiţă nu mai erau şanse. Noi am înţeles gravitatea situaţiei în care se afla copilul, şi atunci ne-am spus că numai o intervenţie divină şi ajutorul Maicii Domnului ne mai pot reda copilul. Sigur că nu noi i-am dat viaţă, ci Dumnezeu, şi tot El dispune de viaţa şi de sufletul omului. De aceea Maica Domnului a fost cea care a mijlocit, am această mare credinţă că a mijlocit la Fiul ei şi Dumnezeul nostru pentru tămăduirea fetiţei noastre. Într-adevăr, Maica Domnului a operat-o – aşa cum a spus şi fetiţa, i s-a arătat Maica Domnului în două rânduri. Avem această mare bucurie, dar ne simţim şi acum nevrednici de ajutorul acesta foarte mare pe care l-am primit de la Maica Domnului…
Presvitera Silvia: – Cam la şapte zile, tot sâmbăta, iarăşi a început să transpire, doctorii ziceau că face criză epileptică, deşi nu era în nici un caz criză epileptică. Acum zicea: „Icoanele mari mi le ia sus, în cer, Maica Domnului!”. Şi arăta icoanele din jurul ei. Aceasta au consemnat- o şi medicii care au filmat-o. O doctoriţă a spus: „Este o minune, Tatăl ceresc te-a vindecat!”. După aceasta, Elena a început să vorbească şoptit. Dacă te uitai la ea vedeai că vorbeşte, dar nu avea putere.
– Părinte, cum v-a schimbat pe sfinţia voastră şi pe cei din familie această minune?
Părintele Ion: – Această minune, într-adevăr, ne-a cutremurat şi ne-a dat încă o dată semn că Maica Domnului este atât de iubitoare, şi atât de mult ne poartă de grijă, cum noi nici acum nu realizăm – deşi după această slăvită minune nici acum nu putem să conştientizăm puterea, ajutorul, harul şi acoperământul Maicii Domnului. Atât de mare este, atât de mare, încât nu putem în cuvinte să spunem!… Ne-au ajutat şi ceilalţi sfinţi, am această încredinţare, dar mai presus de toţi sfinţii au fost rugăciunile Preacuratei, pentru că această slăvită minune s-a petrecut, iată, de Naşterea Maicii Domnului. Ne-am rugat şi la sfinţii taumaturgi: Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Efrem cel Nou şi la alţi sfinţi – care sigur au intervenit, au mijlocit pentru noi, păcătoşii, dar mai presus de toate a fost şi este Maica Domnului.
– Credeţi că acei medici care v-au sugerat să o decuplaţi de la aparate au înţeles minunea?
– Da. Ne-am bucurat că au înţeles minunea chiar şi cei mai sceptici, sau mai neîncrezători, sau, cum să spunem, că eu nu pot să zic că sunt oameni necredincioşi, dar cei mai rezervaţi. Au fost unii, nu le venea să creadă… Chiar un medic de la Budimex, ca să fie convins că fetiţa şi-a revenit, nici n-a mai mers să se schimbe din gardă şi a venit direct la clinică, să vadă dacă aşa este, dacă fetiţa şi-a revenit. Toţi medicii care au aflat de cazul ei au zis că este într-adevăr o minune, chiar lucrul acesta a fost spus şi la o conferinţă a medicilor în Statele Unite – şi, într-un fel, minunea aceasta a Maicii Domnului a făcut înconjurul lumii.
„Se vedea clar că cineva mai presus de fire a intervenit acolo, în trunchiul cerebral”
– Cum este acum Elena?
Presvitera Silvia: – Ea şi-a revenit treptat. La început a fost evaluată ca un copil de două-trei luni. Veneau colegii de la şcoală, o plimbau cu căruciorul. Acum e aproape ca înainte. Merge, dar nu poate alerga. La şcoală încă nu merge, citeşte, scrie, dar foarte puţin, că nu poate fi supusă la efort intelectual. A fost o traumă foarte mare, prea rău a fost zguduită…
Am întâlnit un renumit doctor, Teodor Horvat, o somitate, care a studiat toate filmele, radiografiile şi analizele ei din momentul internării şi a spus că s-a petrecut o mare minune. Din câte am înţeles eu din explicaţia acestui doctor, acolo, în trunchiul cerebral s-a format o supapă care nu a mai permis sângelui să ajungă în cutia craniană şi să irige creierul. Atunci am înţeles de ce fata ne arăta că acolo, la spate, a intervenit Maica Domnului. Numai Dumnezeu a săvârşit minunea, nici un medicament, nici o intervenţie medicală nu o puteau salva… Se vedea clar că cineva mai presus de fire a intervenit acolo, în trunchiul cerebral, şi a salvat-o.
– Consideraţi că după această minune Elena s-a schimbat duhovniceşte, i-a folosit cumva această experienţă?
– Ea şi înainte era foarte credincioasă. Postea, îi plăcea să se roage, să participe la Sfânta Liturghie… Acum se vede că are o evlavie aparte faţă de Maica Domnului. Caută să o aibă permanent în preajmă, chiar şi când doarme vrea lângă ea icoana Maicii Domnului. După ce nu a mai avut nevoie de căruţ, am fost într-un pelerinaj în Moldova. La Mănăstirea Petru-Vodă a stat de vorbă cu Părintele Iustin: „Părinte, Maica Domnului a avut grijă de mine. M-a salvat!” „Ştiu!” „Chiar m-a operat!” „Da, ştiu!” „Dar să ştiţi că icoanele mari mi le-a luat!” „Ei, lasă, nu te necăji, atunci când ai să mori ai să le găseşti din nou!”…
Apoi am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Diaconeşti. Maicile au copleşit-o pe Elena cu dragostea lor şi nu ştiau ce bunătăţi să-i mai ofere. Iar Elena a început să le povestească: „Am văzut-o pe Maica Domnului! A fost la mine cât timp am fost internată. Şi m-a operat, şi mi-a zis că va fi bine. Ştiţi cum era Maica Domnului îmbrăcată? Era îmbrăcată în alb, nu în roşu şi albastru cum o vedem noi în icoane. La mine a venit îmbrăcată în alb, dar avea şi puţin roşu pe margine…”. În acel moment, o maică a plecat şi s-a întors cu o icoană în care Maica Domnului era aşa cum o descrisese Elena. Măicuţa i-a zis: „Elena, eu am pictat icoana cât tu erai în spital şi aş fi vrut să fie în veşminte albe, dar nu-mi ieşea deloc, şi de aceea am mai pus puţin roşu pe margine!”.
– Părinte, dincolo de vindecarea trupească, pentru fiecare dintre noi mai importantă este vindecarea sufletească. Câţi oare dintre noi punem accent pe acest lucru, pe vindecarea sufletului?
Părintele Ion: – Aici este problema noastră, pe vindecarea sufletelor noastre trebuie să insistăm foarte mult. Datorită acestei slăvite minuni care s-a petrecut cu fetiţa noastră, eu ar trebui mai mult să mă schimb şi să mă îndrept către pocăinţă, către Dumnezeu – că acest lucru presupune pocăinţa: îndreptarea noastră către Hristos, către Dumnezeu şi către Împărăţia Cerurilor. Şi familia trebuie să înţeleagă că această slăvită minune s-a făcut tocmai pentru întărirea noastră în credinţă şi pentru a ne schimba viaţa, a merge cu mai multă râvnă şi dragoste pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
– Părinte, în încheiere vă rog să adresaţi un cuvânt de întărire pentru cei care trec prin încercări grele, sunt deznădăjduiţi şi nu mai au nici o speranţă că lucrurile se vor îndrepta…
– Niciodată să nu ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu! Cât de mari şi grave ar fi problemele, necazurile, bolile, suferinţele, ispitele – cât de mari ar fi, să nu deznădăjduim, că Dumnezeu este lângă noi, Maica Domnului ne apără, ne ajută să nu cădem pradă deznădejdii… Şi să avem această încredere că Dumnezeu este mai prezent în momentele acestea de cumpănă, este mai aproape de noi decât atunci când nu avem o suferinţă, o durere, o ispită sau un necaz. Atunci se arată mila lui Dumnezeu, harul Său preasfânt – dacă şi noi, cât de puţin, ne deschidem acestui har prin rugăciune şi prin lepădare de tot ceea ce este rău în viaţa noastră. Să nu ne pierdem nădejdea! Maica Domnului este maică iubitoare de fii şi ştie necazul şi durerea fiecăruia, şi ea vine şi ne ajută şi ne ridică din această stare, ne pune pe calea cea bună…
sursa: ortodoxia.md
