”Eu cred în Dumnezeu, dar în felul meu. Am propria mea credință!” Oare?

„Eu cred în Dumnezeu, dar în felul meu. N-am nevoie de serviciile bisericii. Nu mă mai deranjati cu formalitățile voastre. Am propria mea credință!” Cât de des auzim așa obiecție ca răspuns la predica pentru o viață îmbisericită a fiecarui credincios în parte. Este ciudat că cel ce afirmă așa nu observă contradicția evidentă și absurditatea propriilor cuvinte, pentru că e ca și cum ai zice: „În Dumnezeu cred, dar încredere în Dumnezeu n-am!”.

Cu alte cuvinte , existența lui Dumnezeu eu accept, dar nu vreau să știu ce dorește Dumnezeu de la mine și să trăiesc așa cum îmi place!

Dacă stai de vorbă cu astfel de „credincioși” devine evident că cunoasterea lor despre Dumnezeu este alimentată din izvoare neortodoxe, cum ar fi ziarele, emisiuni radio și tv, uneori broșuri teoretice sectare, care nu schimbă deloc viața lor spre bine.

Li se pare că Dumnezeu e mut, intangibil , adică nu are nici o legatură cu viața umană. Ei și, trăiește El undeva în cer, cu asta sunt de acord și cred în existența Lui și-mi este suficient. Dar la ce îmi folosește atâtea rugăciuni și slujbe?!

Cu toate acestea, o astfel de viziune nu este credință. Este un ateism relativist. Pentru că acceptând ideia existenței lui Dumnezeu, dar ignorând voia Sa, este o formă de agnosticism. Dacă accept că Dumnezeu există, este firesc și necesar să ascult de cuvintele Lui, să comunic cu El și să-mi trăiesc viața în armonie cu voia Lui.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care ne vorbește. Lui nu-i este indeferent cum ne comportăm și cum comunicăm cu El. De-a lungul istoriei, El a vorbit oamenilor, ne-a descoperit voința Lui și ne-a îndemnat să-L ascultăm. Cu douăzeci de veacuri în urmă , Dumnezeu însuși a venit pe pământ, devenind Om și ne-a lăsat ca lege Evanghelia iubirii, iar Biserica Sa ca pod minunat, care ne conduce spre Patria cerească, spre un Tată iubitor. Însuși Hristos a arătat calea spre Dumnezeu: „Eu sunt calea și adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14:6). A respins deci, prin urmare, foarte clar cunoașterea lui Dumnezeu în alt mod. Dumnezeu ne descoperă fiecăruia calea în care îl putem întîlni. Potrivit cuvintelor lui Hristos, calea aceasta trece prin Biserica Sa, iar altă cale nu există.

„Și încă ceva! Fiecare are propriul său adevăr! Cum vreau așa cred” – mai susțin unii.
Fiecare are propria viziune despre ceea este bine și ce este rău, propria convingere, ierarhizarea individuală a valorilor. Evident, opinii pot fi multe, dar adevărul e unul.
Dacă privim în trecutul îndepărtat, măsurarea era diferită. De exemplu fiecare comerciant folosea propria unitate de măsură (lungime, greutate, volum), care îi era mai convenabilă și mai profitabilă. Epuizați de un astfel de pluralism, oamenii au realizat în cele din urmă că trebuie să existe un standart comun de măsurare.

Dacă e să folosim un limbaj filosofic, adevărul are atributul esențial de a fi unic. Dacă ar exista mai multe adevăruri, atunci ele ar trebui să arate identic și ar trebui unite. Dacă părerile se deosebesc, atunci ele trebuie supuse metodelor de comparație și analiză, în urma cărora vom selecta cel mai complet adevăr. Celelalte sunt falsuri.
Dacă acceptăm descoperirea dumnezeiască ca adevăr, trebuie s-o folosim ca un ghid practic bucurându-ne de plinatatea veții bisericești. Avem și liberatea de a respinge chemarea dumnezeiască, dar nu avem dreptul de a dicta lui Dumnezeu condițiile noastre. E ca și cum un copil ar porunci părinților lui cum trebuie să se comporte și cum trebuie să-l educe.
Nu avem dreptul se ne inventăm propria credință confortabilă și să-L supui pe Dumnezeu standartelor tale. Iar dacă ți-ai inventat propria credință este absurd să-ți declari imaginația ta drept adevăr și să disprețuiești locul întâlnirii Tatălui cu copii săi — biserica ortodoxă.

Nu sunteți de acord? Protestați? Atunci deschideți sfânta Evanghelie, fără de care nimeni nu are dreptul să se numească creștin și rugați-vă ca Dumnezeu se vă descopre adevărul. Citiți-o fără preconcepții! Vei vedea că Domnul arată în mod indispensabil viața bisericească, centrul căreia nu este numai recunoașterea teoretică a existenței lui Dumnezeu sau lumânările și pomelinicul, dar comunicarea cu El prin participarea la rugăciunea comună, sfintele taine, și cel mai important—minunea Euharistiei! Fără toate acestea, credința teoretică nu are nici un sens.
Iar dacă ceva vă provoacă îndoială, sau nu-i clar, sau aveți obiecții, notați pe o hârtie și veniți cu ea la Biserică. Adresați-vă preotului. Îndemnul și convingerea mea sunt cuvintele lui Iisus Hristos adresate lui Toma: „nu fii necredincios, ci credicios” (Ioan 20,27).

sursa: ephbalti.md