Fără soț puteți pretinde doar la loc în iad

O femeie în vârstă, odată, apropiindu-se de mine în biserica, mi-a zis următoarele: „Părinte! Nu mai pot suporta pe soțul meu! Aştept mai repede să mor și să nemeresc în rai, că să nu-l mai văd deloc”. Eu însă i-am răspuns: „Draga mea! Unica șansa a dvs de a nemeri în rai este să fiți împreună de soțul. Fără soț puteți pretinde doar la loc în iad”. La care ea mi-a spus: „Nu doresc împreuna cu el în rai. Oriunde – numai cât mai departe de el!”.

Tare des oamenii cred, că pot nemeri în rai și totodată să scape de alți oameni. Se poate oare a fi alături de Dumnezeu și în același timp de uitat de existența celor apropiați? Mulți dintre noi privesc și Biserica ca un loc, unde spoate de ascuns, de a se închide, de a se concentra într-un spațiu misterios, unde vom observa pe nimeni din jurul nostru. Dar rolul principal al Bisericii constă anume în faptul că aici oamenii sunt așezați față în față, sunt deschiși și receptivi, pe cât, în societate se dușmănesc, urăsc și ignorează unul pe altul. Iar deosebire între rai și iad se explică că în rai toți sunt împreună, uniți în dragoste către Dumnezeu și unul făță de altul. În cât în iad fiecare om este lipsit de prezența lui Dumnezeu și existența celor din jur, fiecare se chinuie în atmosferă izolată, în singurătate.

Cum să iubim pe aproapele nostru? În primul rând, în afară de aspectul exterior ale omului, trebuie să încercăm să vedem și partea lui interioara, esența lui sufletească. Trebuie te pătruns în acea adâncime, unde, la fiecare dintre noi, se ascunde chipul lui Dumnezeu. De multe ori vedem doar aspecte exterioare ale omului, îngreunat de păcate, chinuit de patimi, și nu observăm acel chip dumnezeiesc, care se ascunde după haina trupească. Anume aceasta trebuie să vedem și să ne închinăm acestui chip, aflat în adâncul apropiaților noștri.

O greșală populară, care devine apoi rădăcina tuturor certelor dintre oameni, constă în acea, că noi nu aceeptăm pe apropele nostru, așa cum este el, dar dorim să-l vedem după placul nostru: lui îi lipsește ceva, el în unele cazuri putea fi mult mai desăvârșit. Noi creăm o schemă artificială și tindem, că omul să se încadreze în aceste parametre, iar atunci când nu reușește să facă aceste, noi trăim în conflict continuu între aceea cum el trebuia să fie, și, aceea cum este el în realitate.

Dacă noi am putea să purcedem de la faptul ce ne este dat în fiecare om, dar nu din ceea ce dorim noi să vedem, atunci relațiile nostre cu societate s-ar schimba radical. Să ne amintim că Dumnezeu iubește pe fiecare dintre noi așa cum suntem noi. Bineînțeles că Dumnezeu așteaptă când păcătosul să se pocăiască, să se corecteze, și va revine la El; Dumnezeu dorește, ca fiecare om să fie mai bun, decât este el în la momentul actual; Dumnezeu tângește de imperfecțiunea omenească, de păcatele lor, de aceea că oamenii Îl uită pe Dumnezeu și se lasă singuri. Dar toate aceste nu-L opresc pe Dumnezeu să iubească pe un om încă mai înainte de re-venirea lui, pocăința lui și corectare spre viața bună. După învățătura cuviosului Isaac Sirul, dragostea dumnezeiască nu se micșorează chiar și atunci, când nu găsește reciporcitate. Și în pilda despre fiul risipitor aflăm, că atunci, când fiul lasă pe tatăl său, și pleacă „într-o țară departată”, totuși tatăl iubește în continuare și-l așteaptă cu dor acasă (Luca 15, 11-32).

Foarte des membrii familiei viețuiesc în conflict neîntrerupt numai de aceea, că unul învinuiește pe altul în neajunsul dragostei. De pildă, soțului i se pare că soția lui nu-l iubește destul de înflăcărat: de aici el începe să urască pe soția, să aprind certuri. Și dragostea lui se încetează numai de la acea, că lui i pare, că el nu vede reciprocitate în persoana soției sale. Dar conflictul poate să apare și pe fonul dragostei excedente: când dragoste devinde pasionată, oarbă, egoistă, când omul se atârnă față de aproapele său ca de un imobil personal. De aici se naște gelozie, apar suspiciuni neîntemeiate, reprosuri neîndreptățite. Așa cum din puțină dragoste, așa și de la dragoste exagerată se destramă familii.

Des părinți sunt nemulțumiți de copii săi, socotind, că ei nu se ocupă cu ceea ce de fapt trebuie să se ocupe, nu ascultă de părinți, nu acordă atenție și grija cuvenită. Bineînțeles că copii trebuie să asculte de părinții lor și să le îngrijească. La fel este știut că părinții poartă responsabilitate de copii lor și unele cazuri trebuie sp intervină, ca să le ajute, în conformitate cu vârsta și experiența de viața să le indice copiilor imaturi, ceea ce aceștia nu văd. Dar părinți nu trebuie să uite că copilul lor – identitate liberă, cu dreptul de a alege desinestrătător calea vieții, să stabilească interese personale și cercul de prieteni. Se întâmplă la fel foarte des, când mamele educă strict copii lor, lipsindu-i de destracții, dirijând cercul de prieteni, pronunțând interziceri de a se întâlni cu un prieten sau altul. Uneori, din considerente morale parinți mai evlavioși interzic copiilor săi să privescă televizorul, se meargă la cinematograf, să se primble pe stradă, oferind multiple explicații, în ce constă această abținere. Însă nu-i oferă copilului o altă orientare, ca copilul să-și poate umple pozitiv haosul din viața sa, dar, numai intezic a face una sau alta. Nici-o interzicere, nici-o restricție, nu poate să devină nucleul vieții duhovnicești. Și pâna la o etapa anumită adolescentul rabdă toate aceste, iar într-o buna zi, când i se implinește vârsta de 16 ani sau 12 ani, sau poate cu mult mai înainte, adolescentul leapădă acest jug, iar împreună cu această, lasă și credința.

Câteodată, creștinul, dintr-o familie, unde nu toți împărtășesc viziunile sale religioase, incomodează pe ceilalți membri ai familiei, amestecând lor să se ocupe cu ceea, ce, după viziunea lor, este de despreț și anti-creștinesc. De exemplu, într-o familie este o mama foarte evlavioasă, tată ateu, și copii, care, chiar dacă și merg la biserică împreună cu mama lor, totuși nu-o susțin concepțiile mamei, atunci când este vorba de distracții. Se apropie Revelionul: soțul și copii doresc sărbătoare. Iar mama, socotind că această sărbătoare este „păgână”, interzice copiilor să se veselească, le hrănește cu mâncare de post (pentru că Revelion cade în Postul Crăciunului). Poate era să fie mai bine în acest caz să-și jertvească pe sine și cu cuvioșia sa, și să pregătească soțului și copiilor sărbătoare adevărată, iar mai pe urmă și altă sărbătoare – Nașterea Mântuitorului. Apoi alte și alte sărbători, până când întreaga viață să se umple de sărbători, sărbători de fiecare zi.

Anume prin această se realizează creștinismul, prin această se descoperă dragoste cea mai superioara față de aproapele – să uiți de tine, să te jertvești și să trăiești pentru alți, străduindu-se să aduci lor mai multe bucurii.

Des dragostea părinților către copii devine un jug, de la care copii nu pot să se scape toate viața lor. Dragostea nu trebuie să devină viol asupra identității copiilor. Imi amintesc de un caz tragic, care se petrecut cu o fetița de treisperezece ani. Mama cerea de lea sinceritate deplină, socotind că fata are relații secrete și că ea nu are dreptul să ascundă ceva de la mama sa. Odată fetița a primit nota „doi” la școala, dar s-a temut să spună despre această mamei sale. Mama totuși a aflat despre această și a venit la școala, ca să se clarifice cu fata și cu învățătorii. Fata, chinuită de frică, că fi trasă la răspundere, a văzut pe mama sa venind la școală. Asteptând, până când ea va intra in edificiu, fata a fugit din școala pe alăt ieșire și în fața tuturor colegilor săi a sărit sub roțile automobilului. Trezindu-se, înainte de moarte, fata a spus, că nu a dorit să se sinuicidă, doar să spereie pe mama sa, să-i sustragă atenția.

Nu totdeauna și nu fiecare om este apt să ofere reciprocitate, loialitate și sinceritate deplină. Și nu se îngăduie de a cere de la un om ceea, ce el nu poate oferi, chiar dacă este fiul sau fiica dumneavoastră, frate sau soră, soț sau soție, prieten sau prietenă. Lăsați pe fiecare să se descopere în acea măsură, după cum vrea el și poate să facă el însuși. Nu este bine „să te vâri în sufletul” unui om, pentru că sufletul este sfânta sfintelor, și acolo spoate de întrat doar în caz dacă îți va deschide și te pofti cineva. Uneori spoate de stătut și de bătut la ușa, așa cum bate Hristos în sufletele omenești, doar cu liniște și răbdare. Iar dacă ușa nu se va deschide, mai bine este să pleci.

Dragostea către aproapele trebuie să fie înțeleaptă. Ea trebuie să fie ca o jertvă, ca dragostea lui Hristos, Care iubește pe noi pe toți, așa cum suntem noi. Dragostea trebuie să aducă bucurii celor din jur, dar nu un jug greu de suportat. Ea trebuie să fie absolută, dar tot odată să nu caute dragoste în schimb din partea celor apropiați. Ea nu trebuie să se transforme în gelozie, să aducă la certuri și sfadă, să umilească libertatea apropiaților, nu trebuie să fie egoistă, și să nu să se micșoreze atunci, când nu găsește reciprocitatea. Apostolul Pavel spune: „Dragoste îndelung rabdă; dragoste este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragoste nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mâniei, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate se suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragoste nu cade niciodată”. (I Corint. 13, 4-8).

„Nu doresc împreuna cu el în Rai!”

Despre dragoste către aproapele, de Mitropolitul Ilarion Alfeev, traducere de părintele Maxim Melinti