Iată dovada scrisă în Sfânta Scriptură, exprimată prin gura psalmistului David, că e neapărată nevoie de mărturisire, căci numai în urma ei vine iertarea de păcate, ridicarea pedepsei

David a scris Psaltirea, în care se cuprind patimile sale. În ea descrie păcatul. Îşi plânge fărădelegile şi ne arată că suferinţa e singura mărturie care-i poate învăţa pe oameni ceva. În Psalmul 31 sunt ascunse învăţămintele celor două fărădelegi: „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă nelegiuirile şi în inima căruia nu este viclenie. Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit” (1-2). Acest psalm a fost scris după ce i s-a iertat păcatul, după ce s-a mărturisit şi a arătat starea cea bună de fericire, de uşurare, în care se afla sufletul după mărturisire. Iată cum descrie situaţia sa dinainte, tot în acest psalm: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele, şi gemetele nu mai conteneau, căci ziua şi noaptea mă apăsa mâna Ta şi vlaga mea seca ca de arşiţa verii” (3-4).

Lucrul este clar, că atât timp cât nu se mărturisise, David nu avea linişte; nu avea odihnă câtă vreme conştiinţa era încărcată. Deci, se vede că orice om care păcătuieşte – şi e bine să recunoaştem că toţi păcătuim, căci om fără păcat nu există – are nevoie de mărturisire, după care Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului. Să ascultăm pe David, ce mai spune în acelaşi psalm: „Atunci mi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu”. Iată dovada scrisă în Sfânta Scriptură, exprimată prin gura psalmistului David, că e neapărată nevoie de mărturisire, căci numai în urma ei vine iertarea de păcate, ridicarea pedepsei. Îndemnul spre aceasta tot David îl dă, când zice: „De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”.

Părintele Arsenie Boca

Extras din ”Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul”, ediție revizuită, Ed. Agaton, Făgăraș, 2009, pag. 62-63