În seara aceea, mi-a arătat Dumnezeu răutatea satanei

Nu te mira, fiul meu. Asa este monahul. Viata monahului este un martiriu continuu. Dulcele Iisus se cunoaste in necazuri. De indata ce il cauti iti va trimite necazuri. Iubirea Lui este nevointa. Iti da putina miere deasupra, sub care ascunde un depozit intreg de amaraciune. Vine mai intai dulceata harului si urmeaza dupa aceea amarul ispitelor.

Cand doreste sa-ti trimita munci te instiinteaza si iti trimite ca pe un mesager barul respectiv. Ca si cand ti-ar spune : „Pregateste-te ! ” Sa astepti de acum momentul cand te va lovi vrajmasul. Asa incepe lupta cea mantuitoare.

Fii atent ! Nu te infricosa. Nu te speria atunci cand vor veni asupra ta ” tirurile ” vrajmasilor, ci opune-te cu barbatie, ca brav ostas al lui Hristos, ca luptator incercat, ca razboinic viteaz. Viata aceasta este un camp de lupta. Dincolo va fi odihna. Aici exilul, dincolo adevarata patrie.

Opt ani am avut la inceput lupta infricosatoare cu demonii. In fiecare noapte o lupta inversunata, iar in timpul zilei lupta gandurilor si a patimilor. Veneau cu sabii, topoare, securi, lopeti.

” Pe el cu totii ! ” , strigau. Ce pateam !

” Ajuta-ma, Maica Domnului ! ” , strigam. Prindeam pe unul dintre ei si ii loveam cat puteam pe ceilalti. Imi rupeam mainile de pereti.

Odata a venit la mine un cunoscut din lume sa ma vada. Noaptea l-am pus sa se culce in coliba mea. Dupa obiceiul lor cu mine, au venit demonii la un moment dat si au inceput sa-l loveasca. El a inceput sa strige infricosat. Se pierduse complet. Am alergat la el si l-am intrebat :

” Ce s-a-ntamplat ?

– Demonii – imi spune. Erau sa ma omoare in bataie.

– Nu te teme – ii spun. Era pentru mine aceasta bataie si in seara aceasta din greseala ai luat-o tu. Nu te nelinisti. „

I-am spus si multe altele pentru a-l linisti, dar n-a fost chip. N-a putut sa mai ramana in acel loc de chin, de martiriu. Infricosat, se uita in dreapta si-n stanga si m-a rugat sa-l las sa plece. L-am dus in miez de noapte pana la Sfanta Ana si m-am intors.

Am fost in Imparatia Cerurilor atunci.

Dupa opt ani de astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram in fiecare zi mie insumi din cauza razboiului trupului, de post aspru, priveghere si alte nevointe, devenisem ca un cadavru. Am cazut la pat bolnav. Am deznadajduit la gandul ca nu mai exista nadejde sa biruiesc demonii si patimile. Intr-o zi insa, sedeam pe scaunel si s-a deschis usa.

Spuneam rugaciunea mintii aplecat si nu m-am uitat.

Credeam ca cel care a deschis usa este parintele Arsenie. Am simtit dupa aceea o mana peste mine, care ma indemna spre pofta trupeasca. Ma intorc si vad pe demonul desfranarii. M-am repezit asupra lui ca un caine – astfel de invesunare aveam in mine – si l-am apucat. In mainile mele i-am simtit firele de par ca cele de porc. S-a facut nevazut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat impreuna cu el si razboiul trupului si am devenit ca un prunc neprihanit.

In seara aceea, Dumnezeu mi-a aratat rautatea Satanei. Eram undeva foarte sus, intr-un loc nespus de frumos. Jos se vedea o piata mare si in apropiere era marea. Acolo demonii pusesera nenumarate capcane, pentru ca treceau calugarii. Si intr-adevar, trecand, calugarii erau prinsi in capcane. Pe unul il prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mana, de haine, de oriunde se putea. Iar diavolul adancului avea capul scos din mare si – scotand foc pe gura, pe ochi si pe nas – se bucura nespus si se veselea vazand cum cad monahii. Iar eu, vazand toate acestea, nu incetam a-l ponegri. ” Diavole al adancului !, strigam. Astfel ne inseli si ne prinzi in capcane. „

Mi-am venit in fire apoi si aveam bucurie, dar si tristere. Bucurie deoarece am vazut capcanele diavolului. Tristere pentru caderea noastra, a monahilor, si pentru pericolul care ne paste toata viata noastra. De atunci am dobandit mare pace si rugaciune. Dar acela nu a incetat. A ridicat impotriva mea pe oameni. De aceea iti scriu. Sa aveti rabdare si tu si ceilalti frati. E lupta mare in aceasta viata daca vrei sa castigi, nu gluma. Lupta impotriva duhurilor necurate, care nu tintesc in noi cu dulciuri si lucum, ci cu gloanle care ucid sufletul, nu trupul.

Cu toate acestea, nu te intrista. Nu da inapoi. Ai ajutor. Eu te tin, te sprijin. Te-am vazut ieri in somn. Urcam impreuna spre Hristos. Asadar, ridica-te si vino dupa mine.

Atentie insa la capcanele vrajmasilor. Vai de care cade in ele. Nu mai poate scapa usor din mainile lor.

Un lucru este sigur. Diavolul nu poate singur – oricat ar vrea – sa ne duca in iad fara conlucrarea noastra.

Dar nici Dumnezeu nu vrea sa ne mantuiasca singur, daca noi nu devenim impreuna lucratori ai harului pentru mantuirea noastra. Dumnezeu ne ajuta mereu, mereu ajunge la timp in ajutorul nostru, dar vrea noi sa conlucram cu El, sa facem nu mai mult decat ceea ce ne sta noua in putinta.

Imi scrii ca nu ai facut nici un progres si ma intrebi de ce. Pentru ca progresul nu tine numai de puterea omului, chiar daca acesta vrea si se osteneste. Puterea lui Dumnezeu, harul Lui binecuvantat, acesta face totul. Acesta ridica pe cel cazut, acesta vindeca pe cel neputincios.

Sa rugam si noi din toata inima pe Dumnezeu si pe Mantuitorul nostru sa vina, sa ia de mana pe paralitic, sa ridice din morti pe Lazar, sa dea vedere orbilor, sa hraneasca pe cel flamand.

Gheron Iosif – „Marturii din viata monahala” Editura Bizantina, Bucuresti 1996